Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie.
*
Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiți fără de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz la minte” și mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”).
*
În fiecare seară, tovarășul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie). Când se ridică în picioare, mă ridic și eu și stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia decât printr-un vag și neconcludent gest de politeță, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.
În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfântului Anton. Lui îi spun că aș dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendință, acum fără sorți de împlinire. Încep să-mi dau seama că, vorbind pe șleau, e o dorință stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.
*
Creștinismul e o transmutație, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulțirea vinului, peștilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naștere, slăbănogilor, gârbovilor și leproșilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puțin credincioși ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinității – , ci de transformarea făpturii.
*
Dumnezeu care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent pentru noi?
…
Ni se cere însă a crede în deplină libertate și s-ar zice că – mai rău de atât – scenariul se desfășoară ca și cum am fi nu numai pe deplin abandonați ci și că – pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place – zice s-ar – să acumuleze piedicile, să ne înmulțească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenționata dorință de evlavie în imposibilitate.
*
Drumurile care duc spre credință poartă același nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
…
Ni se cere – invitație la temerară vitejie și palpitantă aventură – ceva mai tainic și mai ciudat: să contestăm evidența și să acordăm încredere unui ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii și mai precis: se mișcă într-un mod misterios.
*
Cine a fost creștinat de mic copilnu are de unde să știe șinu poate bănui ce înseamnăbotezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus și lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată și deplină. Liniște. Și o absolută nepăsare. Față de toate. Și o dulceață. În gură, în vine, în mușchi. Totodată o resemnare, senzația că aș putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăștie pretutindeni, nu localizat pe buze. Și un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărți ale copilăriei. Un simțământ de siguranță absolută. O mână care mi se întinde și o conivență cu înțelepciuni ghicite.
*
Și noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospețime și înnoire? Se adeverește Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate!” și de asemenea Pavel: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor știute și al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-și dorește ar fi indicat situația unei mai bogate vecine din colțul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite și prin urmare de neformulat, de negândit. Și thalassa lui Xenofon și pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.
…„diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creația lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat și intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă și i-o așterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui și având dreptul s-o dea cui voiește, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, deviată – și care-i iluzie, pe care țăranii și târgoveții o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o știe că e castel – e lumea lui.
Operația de curățire nu cere așadar o recreație, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care și ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare și lumea – tot aceeași fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creația dintâi și dă senzația fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naștere trupească, deci o altă facere, i numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau și fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
*
Situația creștinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om și i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat și e murdar, și trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.
*
În noaptea următoare adorm frânt. Și atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat. Ci numai o lumină uriașă . albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală, și înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci și viețuiesc în mijlocul ei.
*
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt și pricep că sunt și mi-o și spun. Și lumina parcă e mai luminoasă decât lumina și parcă ea vorbește și-mi spune cine e. visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar și crește mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lățește din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvălește asupra-mi ca niște avalanșe care – antigravitațional – mă înalță; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.
În această a doua celulă din închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu om, a secreta fidelitate și un nou val de fericire, mai în surdină, și să desprinzi realitatea prezenței Mângâietorului în locul cel mai neașteptat, mai arid: în tine. Trebuie să dai tu însuți mai mult, nu mai ești simplu spectator, nuntaș, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedești un lucru foarte greu. Că nu numai începutul – nunta – e curat, ci și traiul cotidian poate fi menținut la un grad acceptabil de relativă noblețe și demnitate. La fel ca începutul nu e: și ne doare. Dar tocmai asta e diferența dintre copilărie și maturitate: durerea recunoscută și răbdată, acceptarea inevitabilei diferențe de nivel dintre puritatea nunții și a sărbătorii și impuritatea zilelor de rând și anilor pe șart.
*
Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – și acum mai mult ca oricând – până și oamenii de bună credință (mai ales ei) văd în creștinism un fel de vag și blând cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneț și mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning – e cel mai formidabil hapenning.
Creștinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi și o soluție și e rețeta de fericire. Mai că aș spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creștină, cerințele și rezultatele ei, toate stupefiantele și halucinogenele sunt leac băbesc, diluția Hanemann minimală, roabă neolitică.
Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) și nici medicament mai eficace (ne dă libertatea și fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanții de herionă).
Creștinismul dă pace, liniște și odihnă – dar nu searbede și monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobației celei mai riscante un trapez la mare înălțime – și nici o plasă dedesubt.
Nu înțeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor și petiționarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.
(Fragmente extrase din cartea: N. Steinhardt –Jurnalul Fericirii, Editura DACIA, Cluj Napoca, 2002)
