Nicolae Manolescu, executat ca la carte de un brav sucevean

Mare porcăială mai e și în Uniunea Scriitorilor! Se ține de scaun Manolescu ăla, ca scaunul de un constipat! Insultă pe toată lumea, uitând că e șeful unei bresle care se cuvine să aibă o exprimare puțuluită, nu una de clientelă de birt.
Pentru mine nu e nici o surpriză comportamentul acestui ins infect, care a trecut și prin Parlamentul țării, ca orice mârlan cu patalama la mână. Am în față cartea suceveanului nostru Alex. Ștefănescu, „Întâmplări”, apărută în anul 2000 la editura „Institutul European”. O deschid la pagina 51, în dreptul pamfletului „Nicolae Manolescu și călugărița”,unde subiectul nostru e zugrăvit ca un ins rece, având o inimă egală în subțirime cu buzele sale celebre.
Să vedem despre ce e vorba în scrierea respectivă. Manolescu e căutat de o călugăriță la redacția revistei „România literară”. Femeia vroia să-i ceară ajutorul, Manolescu fiind un parlamentar al Puterii politice din România. „I-am spus călugăriței că Manolescu nu vine la redacție decât o dată pe săptămână, joia, și că nici nu-i cunosc numărul de telefon (fiindcă refuză să și-l declare)…”
În loc să plece la ale ei, femeia rămâne câteva zile și câteva nopți în redacție, așteptându-l pe insul cu buzele subțiri ca hârtia de șters undeva, al cărui ajutor și-l dorea cu orice chip, în numele mănăstirii sale. „Ziua stătea pe coridor, în picioare, ca o statuie a resemnării, iar noaptea își așternea pe jos un fel de șal scos din desagă și se ghemuia pe el…”
Toată lumea din redacție e impresionată de așteptarea călugăriței, mai puțin Manolescu. În ziua când în sfârșit apare la redacție, fluierând ca un prostovan lipsit de griji, el nu găsește pentru toată povestea un comentariu mai uman decât:
„– Îți dai seama că în toată perioada asta a stat nespălată!”
Portretul acestui monument de răutate este scris cu mână de maestru. Dacă astfel de inși conduc bresle literare, nu trebuie să ne mire că premiul Nobel nu a revenit niciodată României.