Nicodim Costachi, călugărul cel tăcut și lucrător al rugăciunii lui Iisus

În memoria părinților de la Mănăstirea Sihăstria, părintele Nicodim Costachi (1912-1998) rămâne modelul călugărului autentic, blând, smerit, permanent cu zâmbetul pe chip, cu sfat în cele duhovnicești, cu râvnă pentru biserică și pravilă călugărească.
Născut undeva în ținutul Bacăului, părintele Nicodim Costachi intră de tânăr în obștea Mănăstirii Secu, având ca ucenic pe părintele Damian Țâru și fiind rânduit cu ascultarea la atelierul de fierărie al mănăstirii. Pe atunci, la Mănăstirea Sihăstria era stareț părintele Cleopa Ilie. De fiecare dată când părintele Cleopa mergea la Târgu Neamț sau la Iași, oprea la fierăria mănăstirii pentru a potcovi caii sau pentru a repara căruța. În timp ce părinții de la fierărie își făceau ascultarea, părintele Cleopa le vorbea din Sfinții Părinți și despre nevoințele părinților de la Sihăstria.
Impresionat de viața duhovnicească a părintelui Cleopa, în anul 1948, părintele Nicodim se închinoviază la Mănăstirea Sihăstria, unde este rânduit tot la atelierul de fierărie. Până la bătrânețe, părintele Nicodim a ținut această ascultare. Dacă intrai în fierărie și-l rugai să-ți repare un obiect care se stricase, totdeauna îți zâmbea, îți lua obiectul și îți spunea ora când să vii să-l iei. Tot ceea ce lucra făcea cu mult simț de răspundere și cu mult suflet. Nu făcea nici un lucru de mântuială.
Părintele Nicodim a fost un părinte al rugăciunii, vorbea foarte puțin și se ruga foarte mult, era un trăitor și un practicant al rugăciunii lui Iisus. Un om care gustă din bucuria rugăciunii și din prezența lui Hristos în suflet întotdeauna va vorbi mai puțin cu oamenii și mai mult cu Dumnezeu. Se va bucura mai mult de liniștea rugăciunii și a bucuriei duhovnicești decât de zgomotul și de vorbele putrede care pustiesc sufletul călugărului de rugăciune.
Chipul părintelui era permanent interiorizat, iar buzele se mișcau continuu, a rugăciune. Fiind un trăitor al rugăciunii lui Iisus, toată învățătura lui se canaliza spre rugăciunea lui Iisus, adică dorea să împărtășească din trăirea pe care o avea el, dar într-un mod foarte simplu și foarte concis. Era primul care zâmbea și-ți cerea binecuvântare, deși era mai bătrân ca tine. Era foarte tăcut. Dacă îl întrebai, răspundea strict la întrebare.
Deși muncea foarte mult la atelierul fierăriei, părintele Nicodim făcea noaptea priveghere. Priveghea cu rugăciunea lui Iisus. Fiind aproape de chilia părintelui, mai mereu se vedea lumină la geamul său și niciodată nu dormea pe pat, stătea pe un scăunel, rezemat cu spatele de sobă. Citea în mod deosebit din Viețile Sfinților și din cuvintele Sfinților Ioan Scărarul și Isaac Sirul.
Spre bătrânețe, părintele Nicodim a devenit ca un pustnic în obștea Mănăstirii Sihăstria. Venea des la biserică, mai rar pe la ascultare, din cauza bătrâneții și a neputințelor, dar foarte mult se ruga în taină. Nimeni nu i-a știut nevoința lui de la chilie. Puțini i-au trecut pragul chiliei. La anii senectuții, când nu a mai putut să meargă și a trebuit să fie spovedit la chilie, mergeam să-l spovedesc. Era o chilie foarte simplă: un pat, o masă, o candelă și un rând de haine. Urma dogma aceea a călugărilor vechi cu multă simplitate, cu multă rugăciune și cu multă nevoință.
Era un călugăr foarte chivernisit, foarte înțelept și nerisipitor. Nu-și bătea joc de lucrurile mănăstirii. La un moment dat mi-a spus: „Cu ciocanul cu care am intrat la fierărie, cu acela am ieșit“.
În obștea unei mănăstiri exemplul contează foarte mult. Cei mai mulți părinți care căutau un sfat duhovnicesc mergeau la părintele Nicodim. Erau și alți părinți cu nevoință în Sihăstria, dar părintele avea un chip al blândeții și un duh al bunătății care te făceau să te deschizi cu ușurință în fața lui. Pentru fiecare avea un cuvânt de îmbărbătare și un cuvânt de mângâiere. În prezența părintelui Nicodim, sufletul vorbea de la sine. A murit cu bucuria și nădejdea mântuirii în ziua de 10 iulie 1998.
(Arhim. Ciprian GRĂDINARU)