Niciodată

Categoric: niciodată nu vom fi la fel ca ei. Ca ăia pe care-i vedem la televizor și despre care spunem că reprezintă „civilizația fotbalului”. Sau, inversând sintagma și aruncând ghilimelele, un fotbal civilizat cu care tare ne-ar fi drag să ne comparăm, dar evident fără a face nici cel mai mic efort în direcția asta. Ba dimpotrivă: parcă de-ai dracului suntem tot timpul de-a hoarța. Altfel, mereu altfel decât toți ceilalți, cam în felul în care și politicienii noștri fac totul altfel decât cei din vestul Europei, că doar nu degeaba a zis Mitică de „n” ori că „fotbalul e oglinda societății”. Ați urmărit procesul dintre numiții Zambon și Iancu în legătură cu cele două (ca la nebuni!) echipe Politehnica Timișoara și, evident, cu palmaresul care nu se poate împărți la doi, hotărârea Tribunalului de Arbitraj Sportiv dând o hotărâre (definitivă și mai ales executorie!) în favoarea uneia dintre ele, n-are importanță care. Cu adevărat importantă este însă aducerea la îndeplinire a sentinței, lucru care ar fi trebuit să se petreacă de mult. În loc de asta, ai noștri au trecut la „interpretări”, probabil în strânsă legătură cu șpăgile așteptate dintr-o direcție sau alta. Prilej cu care ăia, sătui de fițele și gărgăunii penali ai românilor, l-au chemat la ordine pe Nașu’ pentru a explica el însuși, ditamai scula oficială U.E.F.A. de ce-l doare fix acolo de hotărârile forurilor internaționale. S-a mai dat un ultim… ultimatum, după care vine și sancțiunea: excluderea Naționalei din toate competițiile! Așa am ajuns: ca nu mai știu care țară africană (Nigeria, pare-mi-se) care a pățit aceeași rușine, e drept că din alte considerente. Cum am ajuns aici? Foarte simplu: banda Nașului, obișnuită să se cam pișe (deh!, după atâta „șprițache”…) pe ele legi, a făcut grava confuzie între instituții, crezându-le pe ălea din Elveția la fel de blegi ca ale noastre, care doar s-au mulțumit să se strâmbe de vreo două-trei ori (în 17 ani!) la șacalii din FRF și LPF, și atât. N-ar fi fost oare momentul să intervină și acum vreuna din ele pentru a-l întreba pe Becali cât a dat la Dinamo (500.000 sau 2 milioane?), pentru ce, pentru cine, eventual cu ce acte. Nepunând nimeni aceste întrebări, trag și eu cea mai la îndemână concluzie: Niciodată nu vom fi ca ei. Doar dacă nu cumva vor face și ei ca noi.