E culmea și patriotismul ăsta de operetă…
De curând, s-a anunțat încetarea din viață a unui membru al Parlamentului țării noastre, fost mare șef al unui mic partid, apărut după Revoluție, special pentru a dezorienta electoratul Partidului Țărănesc. Știrea m-a lăsat la fel de rece ca pe răposat, mai ales că mi-am amintit instantaneu cum glumise pe seama fizicului cadaveric al lui Corneliu Coposu, reproșându-i că „umbla viu pe stradă”.
Reacția mea, mai bine zis lipsa mea de reacție, îmi dă totuși de gândit, lăsându-mă să cred că, dacă s-ar fi predat prin școli niște cursuri de „geografie emoțională”, în mod sigur aș fi fost unul dintre abonații la corigență. Fiindcă, în ciuda îndemnurilor la jale colectivă, explodez de indiferență când încetează din viață falsele valori românești, dar sufăr cu adevărat când mor cetățeni ai lumii largi, pe care-i simt foarte aproape de sufletul meu.
Ca să exemplific, nu mi-a prea păsat când a dat colțul Sabin Bălașa, dar am suferit realmente la moartea mustăciosului Dali. Nu am clipit când a răposat unul dintre autoproclamații medici de familie ai poporului nostru, prea-fericitul Teoctist – „prea-fericire”, cu ce se mănâncă asta? -, în schimb am bocit cu spasme la moartea papei Ioan Paul. Nu am simțit piuneze în inimă când a predat gestiunea nu știu ce cântăreață care zicea la microfon, arătându-și în paralel culoarea de la chiloței, în schimb am rămas marcat de decesul cetățenilor de alte naționalități Richard Wright, minunatul organist de la Pink Floyd, și John Lee Hooker, bluesmanul care mai era și de culoare, pe deasupra. Ce bine se suprapune peste inima mea încântătorul „Wasted years”, cântat de John Lee Hooker în duet cu Van Morrison…
N-am lăcrimat nici măcar de formă la trecerea în cele veșnice a lui Dan Iosif, în schimb am udat două duzini de batiste la moartea lui Steve Irwin, australianul ăla care se pupa în bot cu crocodilii, animale despre care eu nu știusem decât că li se pune poza pe tricourile și tenișii „Lacoste”.
Dulcegăria patriotică mortuară este de-un prost gust eminamente românesc. Atunci când moare câte o personalitate, ca să o evaluăm, e suficient să ne întrebăm cu ce a făcut ea mai bună sau mai frumoasă viața celorlalți.
În rest, precum se știe, cu toții murim. Nici măcar regii, așa-ziși trimiși ai lui Dumnezeu pe pământ, nu scapă de asta.
