Nici o rază de soare

Încă de pe vremea când Ilie Năstase juca prima sa finală la Wimbledon, în 1972, împotriva lui Stan Smith, iar România juca tot în anii aceia finale de Cupă Davis, trei la număr, m-am îndrăgostit și de tenis, astfel încât de-a lungul jumătății de veac și ceva care a trecut de atunci, am urmărit sute de turnee, poate mii, și absolut toate turneele de grand slam. Foarte mult timp, practic în permanență până acum vreun an, am fost și implicat emoțional, întrucât mai mereu am avut și noi jucători care se băteau pentru trofee, chiar și pentru cele mai importante. Să nu-l uităm pe Andrei Pavel și trofeele sale la dublu și dublu mixt, și mai ales să n-o uităm pe Simona Halep, cea care ne-a readus tensiunea firească a marilor dispute. Totuși, în afară de aceste vârfuri ale generațiilor lor, nu ne putem lăuda nici cu mulți alții, și implicit nici cu puhoaie de trofee. Așa cum i-a fost cariera(poate o ajută Domnul să mai dureze o vreme!), cu multe căderi, dar și cu surprize dintre cele mai plăcute, Simona ne-a ținut în priză mai bine de un deceniu, timp în care colegele ei de generație au rămas mereu în umbra ei. În ciuda faptului că ea a devenit idolul multor fetițe și că peste tot au răsărit terenuri și antrenori de tenis, marile performanțe nu s-au arătat. Chiar dacă la un moment dat aveam și câte 6-7 jucătoare pătrunse pe tabloul principal, niciodată acestea n-au contat cu adevărat în lupta pentru titlurile de grand slam… și de fapt nici în cele mai mici, puținele titluri câștigate fiind mai degrabă niște întâmplări. Acum, la Roland Garros, din 4 românce, una singură s-a dus până în turul al treilea. Două sunt cam pe final de carieră, două mai tinerele. Dar ce joacă ele n-are legătură cu marea performanță, ci mai degrabă cu petrecerile de weekend.