Vara asta se poartă pantofi cu scârț, din toamnă nu-i exclus să ajungă la modă șlapii cu ciucuri. Să fie primiți, că, oricum, n-au mult de trăit făloși pe șirul întâi din dress room: lumea modei e-n perpetuă stare de eboliție, ceea ce adori azi, mâine poate fi ghemuit printre vechiturile din camera cu naftalină.
Și-n lumea tăcută a cuvintelor funcționează un soi de modă: nu chiar la față de cortină, dar cu tenace capacitate de rezistență și reproducere precum parameciul, unul din coada celuilalt – primul comite trăsnaia, următorii o iau de bună, și tot așa până când ajunge unde nu-i e locul. Acum este la mare modă adjectivul „complicat”. Fără să ne dăm seama, s-a insinuat șerpește, gonflându-și ilicit sensurile, până se ajunge la efectul invers: un status blajin, inert și inexpresiv tocmai prin exces de augmentare a… expresivității. Nu-i vina lui, ci a noastră, a muritorilor care-l utilizăm spre a ne acoperi neputințele. Vine tocmai din latină („complicatus”), s-a înscris autoritar în fondul principal lexical, numai că a ajuns femeie de serviciu la fricile noastre.
În toate dicționarele, „complicat” se definește în primul rând ca fiind „alcătuit din (prea) multe elemente” – asta fiind principala „marcă” a „complicatului”. „A fost o minge complicată” – auzim foarte ades la transmisiile sportive. Poate fi parșiva sferă de plastic, care acum nici șnur nu mai are, complicată? Să-i acceptăm un sens mai larg: prin „minge” înțelegem întreaga fază. Merge, dar mai departe, nicicum, fiindcă bietul „complicat” este pus la treabă grea: de ce să spui rău, urât, greșit, detestabil, adică să-ți implici decis opinia, când ai la îndemână formula în vigoare: a fost o fază „complicată”. X n-a șutat mizerabil, ci a ales o situație complicată. Arbitrul n-a fluierat aiurea, ci a decis „complicat”, Y nu joacă prost, ci „complicat”, firma cutare nu-i în faliment, ci într-o situație „complicată”, Bolojan nu are misie grea, ci „complicată”… Când vei să nu spui nimic angajant, apelezi salvator la „complicat”! Vorba poetului: „Nici nu șuier, nici aplaud”! A ajuns și-n muzica ușoară: „E complicat, e complicat / iubita mea mi-a pus capac!” (Bogdan de la Ploiești).
Alături de „complicat” se înșiră lunga listă a cuvintelor intrate cine știe când în uz și înțepenite prin veac. De ce rostim fără să mai gândim că X „își desfășoară activitatea la…”? De ce n-om zice simplu, „lucrează la”? E, pare-se, mai de bon ton, chiar dacă-i sintagmă tradusă, ori tocmai de aceea? Panarama vine din comunism, când, totdeauna, prestația muncitorului trebuia să exprime o trudă entuziastă, generos dedicată mersului luminos către… etc., etc.
De ce să vorbim curat și românește, când se poate mai complicat (aici, adjectivul se află, în sfârșit, la locul său!) și mai „elevat”? E-un simplu moft elitist – doar Mitriță care cară pubela tot gunoier rămâne și dacă munca îi e coafată pe franțuzește! Respectăm cum se cuvine truda oricui, dar n-aș crede că prestanța lui ar crește de-odată cu moftangeala lingvistică. O fi o singură acceptare – inexistența în limba română a unui cuvânt similar (cazul „locație”, astfel instalat în uz), dar pentru al de „desfășoară activitatea” avem vreo cinci, plus localele din teritoriu. Cireașa de pe tort îi revine însă lui „ca și” („Eu, ca și profesor”– ce tâmpenie!), pe care o prășește cu sârg și ministrul, și toți amploiații, de la opincă la Parlament), dar am ostenit să tot scriu despre gogomănie în această rubrică nu degeaba intitulată „să vezi și să nu crezi”!
P.S.
Crâșmele cu ștaif ce au avut prin veac niscaiva atingeri cu clasicii neamului se consideră îndrituite să-și îmbie clienții cu bunătățuri preferate odată și odată de mai marii literaturii care le-au trecut pragul. La ieșeana „Bolta rece”, probabil întru neuitare că s-a numit dintâi „Borta rece”, clienții sunt îmbiați cu „Platoul lui Creangă” (adevărata bulimie a autorului „Caprei cu trei iezi” a avut alte „hors dˊoeuvre” – l-am pus chiar pe Creangă să și le înșiruie în filmul „Un bulgăre de humă”). Apoi „Platoul lui Caragiale”, probabil inventat, și, din nou cireașa de pe tort, „Platoul lui Eminescu”. Cer iertare cititorilor, dar în meniul cartonat, lăcuit și colorat se scrie că poetul național prefera să se delecteze cu… „pizdulici”. Aflați meniul și pe internet. Firește, nici nu pot avea comentarii.