Nici Beethoven nu te salvează de ștreang

Marea muzică s-a dovedit prea moale pentru a rezista eroziunii timpului. Azi ea e un simplu moft pentru snobărimea care vine în sălile de concert să-și admire toaletele. Supusă vremurilor moderne, tot mai înclinate către valorile materiale, muzica s-a ciuruit și a mucegăit ca o bucată de brânză franțuzească. Puccini, Mozart, Rossini, Brahms și Beethoven nu mai sunt nici pe departe cei care au fost cândva. Chiar dacă și-ar reuni forțele artistice, ei tot nu ar mai reuși, cu harurile lor însumate, să mai țină pasul cu pragmatismul zilelor de azi.
Degeaba îți pui în căști „Nunta lui Figaro”, „Madame Butterfly” sau „Bărbierul din Sevilla”. Degeaba încerci să plutești ca un lebădoi pe „Lacul lebedelor”. Când vine banca să te bărbierească de rată, degeaba îi fluieri arie după arie și sonată după sonată. Degeaba încerci să îi înduioșezi pe portărei cu „Ave, Maria” de Schubert. Degeaba te străduiești să îi încânți cu Beethoven, când datornicii îți bat la ușă cu forță, ca în celebra Simfonie a Destinului: „Pam-pam-pam-pam!” Hai, scoate banii și lasă prostiile! Dacă n-ai bani, ești zvârlit fără milă în colbul drumului.
Pam-pam-pam-pam! Primele măsuri din „Simfonia destinului” au sunat și pentru unul dintre soliștii Operei din Iași, un tânăr de 34 de ani. Nici măcar pe el muzica nu l-a salvat. Sufocat de datorii, înghesuit de dictatura comisioanelor fără limită, omul a cântat joi, pentru ultima oară, în „Bărbierul din Sevilla”. Iar duminică și-a pus ștreangul de gât, în casa din care urma să fie dat afară, răpind această plăcere sistemului bancar.
În tot acest timp, șefa sa, madam Beatrice Rancea, se epila inghinal, bea cafele și se curta cu primarul pesedist, numărându-și banii rezultați din tunurile artileriei sale financiar-artistice.
Fiindcă arta e aceeași pentru toți cei ce o slujesc, dar foloasele aduse de artă sunt numai pentru o mână de aleși.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.