„Jurnalul Național” ne face surpriza unui supliment, cu CD-ul de rigoare, dedicat lui Nichita Stănescu, după alte câteva „ediții de colecție” consacrate unor cântăreți de muzică populară – probabil, urmându-se realitatea cronologiei: la început a fost folclorul, abia apoi ivindu-se poezia cultă. Gestul cotidianului bucureștean merită apreciat, cu atât mai mult cu cât se simte că-i născut din dragoste adevărată: „îl iubim pe Nichita și ne-am gândit să o și spunem”, declară verde-n față Editorialul suplimentului. Obișnuitele precizări biografice din deschidere aduc informații noi, unele de-a dreptul spectaculoase. N-am știut, de pildă, că bunicul poetului a fost general rus, decanul Facultății de științe a Academiei Militare Imperiale. Cititorii în stele (iar Nichita a fost stea…) ar putea conferi amănuntului oarece relevanță: poate va fi determinat picătura de sânge slav parte din generozitatea stănesciană atribuită prin tradiție popoarelor stepelor. Parcă spre a preîntâmpina astfel de speculații, Nichita s-a simțit dator să declare: „Doamne, poporul meu nu se spală de mine! / Eu nu mă spăl de poporul meu”, după ce își începuse poemul „Fiind și strigând” cu invocația „Doamne, apără poporul român, / Ai grijă de el și / apără-l! Este al tău / cu blândețea lui de miel / și cu răbdarea lui de taur / cu omenia lui / de floare de zăpadă”.
Cel mai important poet al literaturii noastre postbelice, creator de școală, înnoitor al limbajului și descoperitor al „necuvintelor”, se pare că ar fi fost de două ori propus pentru Nobel-ul ce continuă să lipsească din panoplia scrisului românesc. Odată în 1980 (a contat mult și lobby-ul Gabrielei Melinescu, stabilită în Suedia și căsătorită cu un editor influent, deținător de prețioase relații la Academia Regală suedeză); este posibil ca ratarea premiului să fie rod al lucrăturilor din țară („noi suntem români…”). A doua propunere ar fi urmat, în 1984, obținerii „Cununei de aur” la Festivalul de la Struga, numai că Nichita s-a prea grăbit să se mute în ceruri.
Mini-revista editată de „Jurnalul Național” aduce sumedenie de mărturii ale prietenilor de suflet, ale femeilor ce i-au trecut prin viață, ale confraților din alte țări, toate scrise cu drag, din inimă, cu bucuria de a-i fi fost în preajmă, de a-i fi împărtășit crezul poetic și cu imensul regret al precipitatei despărțiri. Sunt pagini menite să rămână într-o necesară addenda la istoria literaturii române. Deși nu lipsesc exagerările și post-politizările forțate, uneori până la ridicol. Aflăm, astfel, că „poetul simulase o accidentare și își pusese piciorul în gips ca să scape de presiunile Comitetului Central, care voia să-l folosească, apoi și l-a rupt cu adevărat” – de unde se vede că nu gen. Stănculescu deține chitanța nr.1 la operațiunea gips… – numai că un poet, dacă e „să fie folosit”, nu piciorul și l-ar declara fracturat, ci condeiul. Aiuristic este și răspunsul la întrebarea „de ce bea Nichita?”: „pentru că trebuia să stingă frisonul cosmic pe care ți-l dă inspirația și altcumva decât prin creație.” Vorba lui Nichita: „hai să ne haidem!” Ciudat, Ediția de colecție îl însoțește pe Nichita în peripluri prin cele mai felurite colțuri de țară, neglijând complet relația lui cu Iașul și cu Moldova. Nimic despre reculegerile lui la Ipotești.
La Iași i s-au editat trei dintre cele mai frumoase cărți, „Clar de inimă”, „Măreția frigului” și „Epica magna”, ultima distinsă cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Despre această remarcabilă carte, înobilată de desenele lui Sorin Dumitrescu, se spune doar că „a fost tipărită la Bacău, în 1978”, de parcă tipografia ar conta, nu editura! Iașul i-a prilejuit lui Nichita Stănescu raportări la Eminescu de acum folclorizate: „Aici, Miorița a devenit Odă în metru antic” (la Casa Pogor), „Eminescu ne-ar lua limba înapoi” (la Editura „Junimea” – reacție la o întrebare nepotrivită a unui june afumat). Ori de câte ori ajungea în Dulcele Târg trecea, obligatoriu, pe la Teiul lui Eminescu și bojdeuca lui Creangă; odată, m-a rugat să-l însoțesc într-o călătorie fără cuvinte prin vechile ulițe ale Țicăului întomnat. „Bătrâne – a concluzionat la despărțire – îți dai seama că s-ar fi putut să atingem pietre din caldarâmul aurit de trecerea Luceafărului?” Tot la Iași l-am ascultat ades improvizând, dar și recitând cu tărăgănarea ciudată din ultimii ani, „Starea de imn”: „Eu sunt vorbirea acestei țări / Limba ei numită română”…
