Valul de ură față de români se lățește amețitor peste Europa. Cei care nu iau în serios această realitate crudă și dizgrațioasă se înșală amarnic. Ieri, fiul meu Arin, avocat, președinte al Asociației Avocaților Tineri din Baroul București, se afla la Paris unde tocmai s-a isprăvit Congresul Mondial al Avocaților. Intrând într-un magazin din capitala Franței, împreună cu soția, cadru universitar și fiica lor Alexandra, de doi ani și jumătate, a fost chestionat, după câteva minute, de un vânzător. Ce limbă vorbiți? – a întrebat vânzătorul. Franceză și engleză, i-a răspuns fiul meu, crezând că vânzătorul se interesează în ce limbă ar putea să se înțeleagă în chestiunile legate de negoțul pe care îl facea el acolo. Nu asta v-am întrebat, a zis comerciantul. Ce limbă vorbeați între voi? Româna, au răspuns ei. În acea clipă, privirea amploiatului francez a devenit metalică. Realizând despre ce este vorba, și-au luat copilul în brațe și au părăsit în grabă magazinul. Poți să mai ieși seara, ca român, cu copilul într-un parc mai fără lume, mai izolat? Te poți mișca relaxat în marile aglomerații ale orașelor? Nu prea. Am simțit, mi-au spus copiii mei, o înfurnicare. E trist. E aproape tragic.
După Revoluție, lumea care văzuse în direct măcelul și spectacolul de la București, ne privea cu o uriașă simpatie. Au sosit ajutoare, mulți vărsau lacrimi de bucurie pentru noi. Deveniserăm eroi mondiali. Au venit apoi mineriadele care ne-au făcut de tot râsul. Ce se petrece acum?
Italia, care are cei mai mulți investitori în România, italienii, care au recoltat cel mai mare număr de neveste din România, frații noștri de la Râm nu ne mai vor. Mai mult de atât, ne urăsc. Bărbați care muncesc la Roma de ani și ani, cu acte în regulă, cu copii dați la școli în Italia, sunt ciomăgiți pe stradă, ziua în amiaza mare, sub privirile aprobatoare ale trecătorilor. Femei la locul lor, nu cerșetoare, nu prostituate, ci funcționare ale unor firme sau batande care îngrijesc miile de bătrâni abandonați de copii în Italia sunt insultate în metrou, autobuz, pe stradă sau și mai rău, sunt luate la bătaie de haidamaci care urlă „Italia este a italienilor” sau „Moarte românilor”. S-a dus dracului frăția, s-a evaporat sângele înrudit care, zice istoria, ne leagă. Și totul a plecat de la fapta ucigașă a unui nemernic din Avrig. Că el este țigan sau nețigan are mai puțină importanță. E un cetățean din Europa, cu drepturi egale cu ale celorlalți cetățeni europeni, mai puțin dreptul de a ucide. S-a spus că a violat, jefuit și ucis. Prima acuză a căzut. Celelalte, în spatele unei tăceri suspecte, nu pot fi confirmate, dar nici infirmate. Președintele nostru, aflat într-o vizită în străinătate, declara cu subînțeles că știe mai multe, ar spune dar „dacă n-ar fi presa”. Iată, obsesia și blestemul domnului Băsescu. Dacă n-ar fi presa care nu face altceva decât SĂ SPUNĂ lumii, înțelegem că ar face-o singur. Adică el însuși ar deveni presă. E tot ce ne lipsea!
Mulți au cerut demisia ministrului de externe Cioroianu. Cu îndreptățire. Discursul lui, desprins din ideologia mareșalului Antonescu, a năucit. Ascultându-l vorbind în câteva împrejurări mi-am dat seama că vorbește ca o țață. Vorbește, vrute și nevrute, gura fără el. Nu e posibil să faci asta ca ministru de externe al unei țări. Oricine îi poate cere demisia, mai puțin însă Traian Băsescu. Și-a dat demisia președintele după episodul „țigancă împuțită”? Nici vorbă. Nici măcar n-a roșit. Și-a dat demisia după uimirea rostită public de a fi descoperit în sfârșit și un „armean bun”, de parcă toți ceilalți armeni ar fi niște netrebnici? Aș! Demisia este cerută cu îndreptățire și în Italia unor politicieni din Cizmă. Nu m-ar întrista demisia primarului Romei și nu m-ar întrista nici demisia lui Romano Prodi. Ce ciudate jocuri onomastice, ce derivări de cuvinte înrudite real sau doar prin sonorități: Romano (prim ministru al Italiei), Romulus (prezumtivul criminal), români, rromi, Roma, România. Doar cuvintele ne mai ajută să stăm alături. În rest, ură, blestem, sânge, moarte. „Moarte românilor de rahat!”, scrie mare pe un zid dintr-un oraș italian.
Ne cerem între noi demisia. Nu-i mare scofală. Ni se cere, însă, demisia, ca neam, de pe pământ.
