Nevoințele mântuirii

Dumnezeu ne îndeamnă permanent să acceptăm de bună voie nevoința de a intra prin poarta cea strâmtă ce duce la viața plină de bucuria de a trăi, să gustăm și să vedem – cât de bun este Domnul. „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa te dorește sufletul meu pe Tine Dumnezeule”. (Ps. 41, 1)
Călătoriile ce duc la poarta cea strâmtă către Împărăția cerurilor, după cuvântul Sfântului Efrem Sirul, sunt: pocăința, ajunarea, rugăciunea, umilința, privegherea, smerita cugetare, sărăcia cea duhovnicească, defăimarea trupului, îngrijirea sufletului, culcarea pe jos, foamea, setea, mâncarea uscată, goliciunea, milostenia, lacrimile, plânsul, suspinările, plecarea genunchilor, necinstirile, gonirile, răpirile, osteneala cu mâinile, primejdiile, a fi defăimați și a răbda, a fi urâți și a nu urî, a patimi și răsplăti cu bine, a lăsa datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni, iar mai pe urma de toate, a ne vărsa sângele pentru Hristos, dacă împrejurările vor cere.
Treptele îndreptării
Iar călătoriile care duc la poarta largă și desfățată a pierzării sunt: desfrânarea, înverșunarea, slujirea la idoli, otrăvirea, vrajba, cearta, pofta, mânia, bătaia, invidia, petrecerile, strigările, cântecele lumești, fluierăturile, jocurile, hainele cele moi, prânzurile cele scumpe, bătăile din palme, gâlcevile, somnul cel fără de grijă, ura dintre frați, grăirea de rău. La toate acestea se adaugă lucrul cel mai grav decât toate, care este nepocăința și a nu ne aduce aminte niciodată de ieșirea cea din urmă din viață.
După această scurtă incursiune în diversitatea călătoriilor pământești, ne vom îndrepta atenția spre a surprinde câteva din aspectele bucuriei vieții în Hristos, din care au gustat permanent multitudinea Sfinților care sunt venerați de lumea creștină. Bucuria vieții în Hristos o dobândesc sufletele care au intrat în a treia treaptă a îndreptării, prima treaptă fiind chemarea și pregătirea omului pentru primirea harului divin înainte de Botez, iar a doua treaptă este renașterea omului în Hristos prin Taina Botezului, care marchează începutul unei noi vieți, în care omul simte dorința vie de a se uni cu Hristos și de a umbla întru înnoirea vieții. (Romani 6, 4)
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”
În treapta a treia a îndreptării se face vizibil progresul creștinului în viața cea nouă în Hristos, arătându-l pe Hristos prezent în viața și în faptele lui, încât acum el poate spune: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. (Gal. 2, 20)
Acum se arată cu adevărat creșterea sufletului în virtute și îndeosebi în iubire, ceea ce da un sensibil avânt urcușului duhovnicesc spre desăvârșire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin împlinirea poruncilor, iar pe de altă parte, prin urmarea sfaturilor evanghelice.
Prin dobândirea experienței intime a bucuriei vieții în Hristos, creștinul participă mai bine la suferințele celor neputincioși și se apropie cât se poate de mult de ei pentru a le veni mai bine în ajutor.
“Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”. (I Cor. 9, 22)
DUMNEZEU dăruiește prin DUH adevărata cunoaștere celor care sunt demni de ea, însă nu în virtutea aptitudinilor lor intelectuale, ci a gradului de puritate și de virtute pe care l-au dobândit, prin punerea în practică a poruncilor și îndemnurilor evanghelice.
Sfântul Apostol Pavel subliniază clar opoziția radicală care există între înțelepciunea lumii și înțelepciunea lui DUMNEZEU. “Căci înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”. (I Corinteni 3, 19)
(www.biserica.org)