Nevoia națională de tupeu

Cred că spațiul nostru românesc nu este deloc potrivit pentru cei timizi, pentru cei rezervați și bine crescuți. De ani buni, în România, partea leului o iau tupeiștii alde Dan Iosif, cel cu gura mare și restul minuscul.
Acest fapt neîmbucurător sunt nevoit să-l repet tineretului cu care intru în contact. Le repet tinereilor că șansele sunt două la număr: ori o iau la goană și nu se opresc până în Australia ori Canada, ori rămân pe loc și-atunci trebuie să se lepede de cei șapte ani de-acasă, de respectul pentru semeni, de buna creștere, pentru a se adapta la mediu. Iar un strălucit exemplu de reușită în viață sunt toți mârlăneii care ocupă funcții importante în statul nostru. Vrei să reușești ca ei, porată-te ca ei.
Adaptându-se situației, și părinții trebuie să-și cultive pruncii în spiritul unei depline mojicii. Mititeii trebuie instruiți pentru a utiliza corect o insultă, pentru a-și săpa aproapele, pentru a ști pe de rost alfabetul mitocăniei. Ei trebuie croiți cu nuiaua pentru a-și trăda la timp prietenii, ei trebuie învățați să-și sugă dinții cariați și să scuipe cu eleganță cât mai departe de propriul bombeu. Doar astfel vor reuși în România de mâine ale cărei baze se pun, firește, încă de astăzi.
Mârlănia și-a avut și ea vârfurile. Mai țineți minte ghiulul de pe degetul mic al fostului premier Radu Vasile; sau unghia, crescută odată cu țara, de pe degețelul aceluiași prim-ministru? Ghiulul și unghia lui Radu Vasile vor rămâne vii în manualul de istorie a neamului, laolaltă cu celebra cușmă a lui Mihai Viteazul și cu țeapa voievodului Vlad.