Nevoia de vindecare

Vedem în textul Evangheliei că Mântuitorul le vorbește permanent oamenilor pe care îi are în față despre „Împărăție”, chemându-i să se pocăiască pentru a o întâmpina și explicându-le cum este, de fapt, acea împărăție care este diferită de împărățiile lumii acesteia. Cel mai des face acest lucru prin pilde, vorbind cu persoanele pe care le are în față pe limba lor, ca ele să poată înțelege. Sigur că pildele sunt metafore aplicate la viața de zi cu zi, dar oamenii se pare că nu înțeleg nicicum, fie acum 2.000 de ani, fie astăzi, aceste pilde despre rostul și rolul Împărăției în viața lor. Ei se îmbulzeau să fie aproape de Iisus din Nazaret pentru că El vindeca foarte mulți bolnavi. Și boala era pe vremea aceea, chiar dacă nici astăzi nu este deloc o bucurie, un motiv de mare întristare cu final tragic. Așa că Învățătorul care vindecă este privit cu mare interes de mulțimile sărace și bolnave. Ele stăteau cu gura căscată să asculte vorbele Mântuitorului, dar mai ales să vadă cu ochii lor minunea vindecărilor, zicând adesea: „Nicicând nu s-a făcut una ca asta în Israel”. Aceste cuvinte au fost păstrate de sfinții evangheliști pentru a le arăta cititorilor că, deși Israelul a avut mulți profeți, dintre care cei mai mulți au predicat și făcut minuni, Iisus din Nazaret a fost diferit prin mulțimea acestor minuni și felul în care era privit de popor.
Pericopa vindecării slăbănogului de la scăldătoarea minunată, unde venea îngerul și făcea vindecări, nu vorbește numai despre boală, nu vorbește numai despre vindecarea omului paralizat, nici despre minuni, ci mai ales despre credință. Mântuitorul le arată celor din jur, care-L invidiau și bârfeau pentru că încălcase o poruncă a Legii, că de fapt ei nu au credință. Un om credincios nu ar fi fost supărat pe felul în care Dumnezeu îi ajută pe cei necăjiți și oropsiți. Un om credincios s-ar fi așteptat ca vindecarea minunată să fie făcută nu numai în zi de odihnă, ci poate chiar în curtea Templului, acolo unde sălășluia Slava Domnului. În schimb, cei care au fost martorii vindecării îl certau pe cel bolnav de atâtea decenii, slab și nefericit, că duce propriul pat în spate într-o zi când toți ceilalți se plimbau agale pe lângă scăldătoare, nu pentru a încerca să sară acolo plini de disperare, ci doar pentru a se desfăta.
Omul care fusese paralizat însă nu-și dă seama, din nefericire, de faptul că a fost atins de Harul lui Dumnezeu și, chiar dacă este avertizat de Mântuitorul, merge și-l pârăște pe binefăcătorul său, oferindu-le dușmanilor un nou motiv să-L urască și să-i dorească moartea.
Așadar, nevoia de vindecare a omului, chiar dacă e îndreptățită de decenii de suferință, poate să-l ducă pe acesta la pierzanie dacă el nu va înțelege să fie mulțumitor cu ajutorul primit și să nu facă rău nimănui. Tendința de a solicita permanent minuni de la Dumnezeu este tot mai răspândită prin felul în care oamenii solicită, în acatistele lor sau în anumite slujbe, să li se îndeplinească dorințele, fără a apela mai întâi la remediul oferit de Mântuitorul Însuși: postul cel adevărat și rugăciunea sinceră și nefățarnică.
(Pr. Eugeniu Rogoti, Ziarul Lumina)