Nevoia de sărbătoare

Diferența dintre un om apatic și un altul care cu mari eforturi a reușit să se apropie de starea de trezie constă tocmai în capacitatea de-a depăși golurile existențiale. În cazul celui dintâi, acestea sunt ca și ignorate, fiindcă toată viața lui este un gol. Când totuși le conștientizează, fie le consideră mofturi, indispoziții trecătoare și se ascunde în spatele unor scuze de felul: nu am chef, nu sunt în apele mele.
E de la sine înțeles pe de altă parte că un asemenea tip de om nu mai știe să-și folosească timpul liber. Sau tocmai timpul liber ajunge să-l tiranizeze fiindcă vede că nu știe cum să și-l umple. Preferă poate de aceea să tragă ca o vită la jug, să muncească de dimineață până seara, dar să nu fie cumva pus în fața vreunei dileme. În acest fel marxismul se răzbună. Munca e alienare, dar și așa-zisă salvare pentru cei care nu sunt în stare de altceva. Numai că atributul principal al omului nu este dat de puterea de-a munci – deși avem toată stima pentru adevărații muncitori -, ci de bucuria de-a sărbători. Dacă am uitat starea aceasta de grație, nu mai suntem oameni. Primejdia robotizării – formă rafinată a abrutizării – ne paște însă pe toți. De aceea am și spus că majoritatea dintre noi nu mai știu să-și umple timpul liber și în ultimă instanță ajung chiar să se teamă de așa ceva. Ca să iasă din încurcătură organizează petreceri deșănțate, mănâncă și beau peste măsură, dacă au bani călătoresc în neștire fără să înțeleagă nimic din ce au vizitat, în cele din urmă sunt nevoiți să recunoască faptul că abia așteaptă să se întoarcă la locul de muncă. Pentru asemenea oameni pensionarea este o mare belea. Liberi toată ziua, le vine să se urce pe pereți.
Trăim, fără îndoială, în paradigma unui activism feroce. Lumea aceasta nu-i tolerează pe leneși. Dar tot lumea aceasta nu știe că în interiorul fiecărui leneș se ascunde un contemplativ. Și astfel mă întorc la începutul acestor rânduri. Golurile existențiale, intervalele moarte când nu ne mai găsim rostul reprezintă tocmai reversul clipelor de sărbătoare. Dacă sărbătoarea descrie un prea plin, o expansiune a vitalității și o racordare la principiile sacre ale cosmosului, criza existențială redă exact invers pustiul pe care omul este silit să-l străbată. Detenția intră în aceeași categorie a golului, dacă nu e chiar cel mai adecvat simbol. Un om lipsit de libertate se confruntă cu aceeași față sumbră a vieții. Lui nu i se mai arată Jupiter, ci Saturn. Dar lui îi mai este dată o șansă. Ani de zile, în loc să se ruineze fizic și mental, poate să înțeleagă că deșertul în care se află nu e ceva absurd insuportabil, ci încifrează Sensul. Asemănător, momentele pustii din viața noastră au aceeași semnificație. Deși nu suntem închiși, ne simțim de fapt într-o teribilă captivitate. Nu ne oprește nimeni să ieșim din casă și să ne plimbăm, doar că starea noastră sufletească este a unuia care nu se poate bucura de asemenea avantaje. Atunci însă putem vorbi de marea șansă. Simțindu-ne captivi, facem un prim pas spre transfigurare. Pe buze primim gustul adevăratei sărbători. Un om care sărbătorește este un om treaz care a învins golul. Plenitudinea umple toată ființa lui. Nu se va mai plictisi fiindcă această față a demonului îi este străină. Uriașa industrie a loisir-ului care domină astăzi lumea ar trebui mai degrabă să ne deprime decât să ne încurajeze. Un om care se distrează fără să fie treaz este în consecință un mare nefericit. Chiar un damnat. Inconștient își dă seama de lucrul acesta și atunci, mă repet, vrea înapoi la muncă. Astfel, satul nostru global a ajuns un lagăr populat de făpturi apatice sau isterice. De roboți sau de descreierați. De aceea avem neapărată nevoie de un strop de autentică sărbătoare. „Holiday” este zi sfântă, și nu vacanță decerebrată. Sărbătorind, ne facem mai buni și aducem lumină celor orbi.
(Sursa: Ziarul Lumina, Dan STANCA)