Atunci când se discută despre faptul de cunoaștere, cunoștințe și adevăr, se are cel mai adesea în vedere doar cunoașterea științifică. Se consideră, în acest fel, că singura modalitate de cunoaștere este cea științifică. Ajung astfel ignorate alte modalități esențiale de cunoaștere: teologică, filosofică, istorică, artistică. A reduce întreaga cunoaștere proprie omului la cea științifică reprezintă un fapt cu efecte grave în ceea ce privește cunoașterea însăși, înțelegerea de sine și viața în comunitate.
Unii gânditori importanți, precum Ernst Cassirer sau Mircea Eliade, susțin că se poate realiza o anumită cunoaștere cu fiecare formă simbolică de expresie, cu fiecare experiență esențială pe care omul o face: lingvistică și filosofică, științifică și teologică, istorică și morală, tehnică, mitică și artistică, fără a putea spune că acestea sunt singurele. Deosebit de importantă, astăzi, este tocmai convergența sau alianța lor.
Reducției ce poate fi întâlnită astăzi, cea conform căreia cunoașterea autentică este cea științifică, i se adaugă imediat o a doua, anume restrângerea științei doar la științele naturii și matematică. Sunt ignorate, într-o manieră de-a dreptul stranie, mai multe categorii de științe: științele socio-umane (antropologia, sociologia, psihologia, psihiatria, etnologia sau istoria), științele limbajului (îndeosebi lingvistica și semiotica), științele comunicării, științele cogniției etc. Sunt ignorate deopotrivă unele științe de graniță (bioinformatica, neuroștiințele, psihologia cognitivă, multe dintre științele medicale etc.). Utilizăm adesea noțiunea de disciplină („disciplină științifică”) în sensul vechi, scolastic, ca și cum cunoașterea actuală s-ar realiza pe compartimente strict delimitate, invariabile și închise. Demersul interdisciplinar s-a născut, de altfel, și ca o modalitate de corecție a acestei atitudini cazone asupra cercetării științifice.
Poate fi cunoașterea noastră neutră, indiferentă la valori și opțiuni valorice? Richard Rorty vorbește explicit despre nevoia gândirii de a fi neutră – mai ales în fața unor întrebări de felul celor existențiale. Pune în relație neutralitatea gândirii cu unele fenomene ale lumii moderne, precum secularizarea, viața cosmopolită și pluralismul cultural. S-ar fi ajuns astfel la un spirit nou de toleranță și de conviețuire. Adaugă imediat că spiritul de toleranță este „neutru la întrebarea ce este cu adevărat central în viața omenească, o întrebare despre scopul și rostul existenței umane”. Cu alte cuvinte, supoziția că viața omenească ar putea avea un sens (și că s-ar putea discuta serios despre așa ceva) îi apare lui Rorty de neînțeles. Acceptă ideea unor posibile schimbări sociale, cum este cea către o comunitate liberală de viață. Cu toate acestea, nu va vorbi despre un sens al evoluției sociale. Va distinge între raționalitatea tehnică (văzută ca abilitate sau pricepere necesară supraviețuirii), cea discursivă (în comunicare) și cea specifică toleranței (prin care se acceptă, cu privire la celălalt, diferențe radicale de conduită). Despre cea dintâi va spune că „este neutră din punct de vedere etic”. Este totuși dificil de crezut că unele abilități sau competențe necesare supraviețuirii pot fi neutre din punct de vedere etic. Se reia, într-o privință, ideea mai veche că există o autonomie deplină a gândirii tehnice. Aceeași autonomie este revendicată astăzi de gândirea economică sau – mai ușor încă – de gândirea politică, exact cea care poate instrumentaliza la nevoie absolut orice.
Firește, există autori care simt nevoia să judece altfel ideea neutralității în cunoaștere și în lumea vieții. De fapt, întrebarea cu privire la un posibil sens devine o problemă tocmai atunci când ne dăm seama că sensul lipsește. Problema sensului se discută mai ales sub evidența absenței sale, eventual sub evidența non-sensului. Conștiința descoperă atunci că pretenția ei de raționalitate este profund discutabilă. Hans-Georg Gadamer a înțeles bine acest lucru. Într-un text intitulat Despre puterea rațiunii, face o mențiune elocventă în această privință. „Cel care vorbește (cu o anumită suficiență) în numele rațiunii se contrazice singur, pentru că a fi rațional înseamnă a fi conștient de limitele propriei înțelegeri, fiind astfel capabil să accepți o mai bună înțelegere, indiferent de unde ar veni ea”.
Juan Martin Velasco, un cunoscut fenomenolog al religiei, acceptă că ideea modernă de neutralitate se leagă de fenomenul secularizării, care a avut unele efecte pozitive. Ar fi dus, de pildă, la recunoașterea autonomiei unor domenii seculare: știință, etică, politică. Și, paradoxal, „a favorizat purificarea vieții religioase”. Doar că, simultan, acest fenomen comportă și unele consecințe grave, precum căderea într-o „cultură a indiferenței”. Iar indiferența naște ușor cinism, fixații politice și violență. Despre acest din urmă fapt aveau să vorbească și alți interpreți, de pildă Jan Patoèka6, Constantin Noica, Paul Ricoeur (când formulează explicit ideea unui nou ethos al omului european), Umberto Eco și alții. În paginile lor, chestiunea unui posibil sens în ceea ce privește cunoașterea de sine și viața omului în comunitate nu este deloc abandonată.
(Prof. dr. Ștefan AFLOROAIEI, sursa: Ziarul Lumina)
