Un caporal cu patru clase la comanda unei formații de viitori intelectuali? Desigur! Era un obicei al armeții ca viitorii studenți – cei care fuseseră admiși în universități, beneficiind drept recompensă de un stagiu scurt, de doar nouă luni – să aibă comandanți de grupă și de pluton militari care nu reușiseră la facultate. Între unii și alții se instala o ură de clasă, ca de la viitor proletar la viitor intelectual, imposibil de aflat în ziua de azi, când tot prostul intră pe alese, la ce facultate dorește. Atunci era însă altceva, foarte altceva. Țin minte cum, după ce se îmbăta gospodărește, comandantul nostru de grupă, un caporal altfel la locul lui din județul Bihor, ne scula cu noaptea-n cap, ne scotea în împrejurimile cazărmii și ne tăvălea în noroi. Mai ales zilele ploioase îl atrăgeau, rod poate al firii sale melancolice și alcoolice. Când opera îi era desăvârșită, uniformele noastre nemaibucurându-se de un strop neîntinat de kaki, ceea ce înseamna că restul nopții trebuia închinat curățirii lor, viteazul caporal triumfa, deasupra capetelor noastre plouate:
-No, mă bolunzilor, apăi asta a fost numa’ așe, să vă mai iasă o țârucă injineria din cap! Tăt nu zâceți cum îi socoata cu prulalu’ majestănții?
Dar și noi ne răzbunam perfid, fumând în fața lui țigările „Kent” și „Marlboro”, pe care Majestatea Sa Găinușe le primea din belșug de-acasă. Ce mai suferea bietul caporal, fumător nevoiaș de „Carpați”, mai ales că, de la înălțimea gradului său militar, nu se putea coborî să ceară țigări unor răcani!
-Fumați, injinerilor, fumați, fire-ați voi ai dracului!
Glorioase zile trăia cuvântul „inginer”. Inginerul era un zeu, delegat să se implice în cele mai încâlcite treburi pământești, acolo unde omul de rând nu biruia, pentru că avea platfus la orizont. Cine să bănuiască deprecierea acestui cuvânt, în puțini ani ajungând aproape o insultă; dacă vreo ființă rudimentară îți aduce azi supărări, n-ai decât s-o numești, în gând, „inginer”. Dar atenție, dacă i-o spui pe șleau, riști să te trezești la tribunal, unde vei fi silit să-ți vinzi casa, pentru a plăti despăgubiri morale părții vătămate.
Că veni vorba, cred că ăsta e principalul merit al armatei, pe care îl recunosc la suficienți ani de la terminarea stagiului militar: m-a învățat să primesc senin ordine care nu-mi convin, de la șefi mai stupizi ca mine. E-un joc simplu, folositor intestinelor minții, ele izbutind să mistuiască lejer feluritele situații delicate, cu care m-am confruntat pe parcursul stagiului pământean obligatoriu, în uniforma asta trecătoare de carne și oase. De câte ori superiorii mei ierarhici, de pe la diferitele slujbe pe care le-am abordat, îmi făceau vreo scenă, mă umileau direct sau printr-un ordin idiot, în mintea mea îi îmbrăcam în haine de caporal, de sergent sau de locotenent, le așezam în partea de sus chipiul, și toate hachițele lor îmi deveneau dintr-o dată suportabile. Un număr de magie personală, de care sunt foarte mândru.
