Neștersele amintiri din timpul armeții (II)



Se vorbea că nici fiii lui Ceaușescu nu fuseseră scutiți de privațiunile stagiului militar; iar eu m-am bucurat de plăcerea de a-i avea drept camarazi de arme pe-un fiu de șef de la „Pașapoarte” și pe-un fecior de prim-secretar al județului Bacău. Erau amândoi băieți valabili, săritori și înrăiți evazioniști ai fandoselii, de care în general se contaminau, încă din fragedă pruncie, astfel de personaje principale. Mai ales flăcăul prim-secretarului de Bacău era înzestrat cu un umor aparte, dublat de o spontaneitate care îmi trezea serioase invidii. Îl chema Găinușe, Silviu Găinușe, iar taică-su, cât era el de prim-secretar, riscase enorm trimițându-l la oaste cu un asemenea nume. Dar Silviu își scotea numele de familie teafăr din orice încercuire a inamicului, păstrându-l neșifonat în toate ambuscadele. Îmi amintesc în clar răspunsul oferit de el unui general venit în inspecție, care ori n-auzise al cui fiu era, ori o făcea pe prostul, lucru la care generalii se pricep mult mai bine decât caporalii și sergenții.
-Cum de te cheamă Găinușe, în loc de Găinușă, tovarășe soldat? Ce, sunteți mai mulți frați ori veri?
Obrajii tovarășului soldat Găinușe și-au îmbrăcat cracii celei mai stupide expresii de care era în stare. A salutat regulamentar și a eliminat o rafală de 15 cuvinte:
-Tovarășe general, permiteți să raportez. Nu suntem mai mulți frați, e vorba doar de pluralul majestății!
Generalului i-a plăcut răspunsul à la soldatul Švejk și a trecut, mustăcind, mai departe. Dacă-n locul lui era caporalul, majestatea sa Găinușe risca o pedeapsă exemplară, sub forma unei înjurături de mamă. Dar caporalul, șeful nostru suprem de grupă, nu se cățăra la subtilitatea unui astfel de spirit, motiv pentru care, vreo două săptămâni după vizita generalului, ne-a tot întrebat:
-Ce-ați găsit, mă, de râs, atunci când cu gheneralu’, aud? Cum vine socoata cu pruralu’ de-i a lu’ majestănții?
Stâlcea cuvintele după pofta inimii, fără să-i pese. Fiindcă noi nu-i ofeream explicații corespunzătoare, echilibra balanța cu pedepse lipsite de orizont, specific cazone, între care se detașa corvoada flotărilor. Când se enerva, ne ordona „Culcat!”, silindu-ne apoi să executăm serii de flotări, până când mușchii brațului și abdomenului tremurau ca varga. Ce sucită-i viața! Atunci, mă simțeam umilit; dar azi, fac flotări la propriul meu ordin, găsindu-le un răsfăț, nu o pedeapsă.