În ziua când am aflat că fusese deja semnată și ștampilată desființarea stagiului militar obligatoriu, am cumpărat o sticlă de vodcă ieftină și un pachet de țigări „Carpați”, pentru a bea, a fuma și a lăcrima pe săturate.
-S-a terminat, așadar!, îmi spuneam printre înghițituri de fum spirtos și printre sughițuri. De-acum încolo, nici un copilaș nu va mai putea spune, arătând cu degețelul:
-Uite, mamă, trec soldații!
Pe miriștea minții mele de om tot mai beat, uniformele soldățești se decolorau ușor, de la kaki-ul inițial spre un verde de culoarea fierii. A doua zi, zăcând asudat pe gresia băii, ca să fiu mai aproape de capacul budei, am decis că nu mai am ficat capabil pentru unele nostalgii, pe care trebuia să le îndur într-un repertoriu nou, altul decât cel alcoolic.
Parcă eram un deținut politic, care se trezește plângând ca proasta la moartea lui Stalin sau Gheorghiu-Dej. Ce noimă aveau bocetele mele închinate milităriei, când eu n-am fost vreodată un membru cât de mic al fan-clubului denumit, să zicem, „Noi, cei care ne dăm în vânt după zilele de aur ale armeții”? Nu, n-am fost fan al armeții, deși parcă nici fără ea viața bărbatului nu-i tocmai în regulă. Dar tema asta – dacă armata strică sau ajută – a fost mereu un teren de instrucție a contradicțiilor.
Destui sunt cei care susțin cu tărie că era perfect în armată: gândeau alții pentru tine, astfel că mintea ți se putea relaxa ca la munte, în stațiune; și-apoi mâncare pe de-a moaca, haine și cazare așișderea… Alții, dimpotrivă, sunt de părere că doar simplul fapt că erai silit să primești ordine de la niște tâmpiți, superiori însă în grad militar, făcea armata inumană. Cât despre gratuitățile oferite, slăvită fie fasolea servită cu pietricele incluse (unde-i ăla care nu și-a lăsat măcar un 25 la sută din dantură pe câmpul de bătaie culinară?), slăvit fie dușul rar, glorie eternă eczemelor ochindu-ți pielea cu ochi de cioclu și bocancilor rudimentari care-ți paradeau picioarele.
Dar nimeni nu poate nega faptul că armata prelua și pregătea pentru viață niște ageamii crescuți până atunci în seră, făcându-le cunoștință cu această țață parvenită, care este „demagogia”. De pildă, ca să vorbesc în termeni publicitari, promo-ul făcut stagiului militar obligatoriu se ducea pe linia absorbției mai ușoare a fiorului patriotic în sânge; fiindcă țărișora ne dă, însă ne și cere, că nu-i nici ea câștigată la belciuge.
Paradoxal, tocmai cei ce umblau cu refrenul ăsta în gură își scuteau odraslele de taina încorporării. Sau poate că feciorii acelor răsfățați ai sistemului erau înzestrați cu o enzimă specială, care le înlesnea absorbția fiorului patriotic în sânge, astfel încât instrucția ostășească nu mai avea sens? N-o s-o știu niciodată. Ni se dădea a înțelege că a-ți face armata e o chestiune de onoare, dar practica arăta că e o chestiune de onoare în principal pentru prostime. Era necesar să dai cu baioneta, cu pușca ori cu tunul, ca să găsești vreun fecior de ștab socialist, înțolit în scorțoasa uniformă, confecționată din tablă unsă cu glaspapir, care-ți zdrențuia fără milă pielea gâtului.
Dar să nu generalizăm. Se mai găsea, pe ici, pe colo, câte un prim-secretar de județ ori chiar câte o zeitate națională numită „ministru”, care ținea să-și pregătească odrasla pentru viitor, alipind-o temporar în cirezile armeții. „Vezi cum e viața, dragul tatii? Vezi cum te aliniază ea fără milă, de sus în jos, de la stânga la dreapta, în plutoane și-n batalioane? Acum o să prețuiești ce face tati pentru tine?” Cam așa părea să glăsuiască gestul acestor lideri de partid și de stat, care își trimiteau la oaste vlăstarele. Nu știu cât spor aveau predicile ținute propriilor copii, dar eu le dădeam dreptate. Toată viața aveam să fiu aliniat; nu după înălțime, ci după originea – sănătoasă ori nu – a părinților, după situația lor materială, după lungimea părului, după gradul de decolorare a blugilor…
