Să ne trezim cu mintea, să ne împotrivim păcatului cu mintea, să chemăm pe „Doamne Iisuse … ” și să avem mare smerenie a inimii și cunoștința de sine, fiindcă ne luptăm cu demonii cei mîndri. Da! Că îndată ce se ridică din noi părerea de sine, sau îngîmfarea, sau cinstea de sine, îndată ne părăsește Domnul și ne lasă în propriile noastre puteri: „Ia să vedem ce ai să faci tu fără Mine?” Că i-a spus oarecînd lui Israil: Să nu ieși la război fără Mine! Știi ce-a pățit cînd a ieșit la război cu amoreii, fără să cheme ajutorul lui Dumnezeu!
Această îndrăzneală – să zicem așa -, sau semeție de cuget, sau cutezanță de sine a omului de a se bizui pe trezvia lui și pe puterea lui de voință, este izvorîtă din iubirea de sine. Egoismul! Adică, după cum arată dumnezeieștii părinți, din mama tuturor păcatelor, care este iubirea de sine. Că din iubirea de sine se naște și mîndria și trufia și semeția și celelalte.
Din iubirea de sine se naște, mai întîi: mila de sine, cruțarea de sine, îndreptățirea de sine, mulțumirea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine. Apoi: închipuirea de sine, simțirea de sine „că sînt ceva!”; îngîmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine și, dacă vreți să vă tîlcuiesc, acestea au o mulțime de ramificații.
Apoi vine moartea minții și omorîrea sufletului, mai înainte de moartea trupului – adică nesimițirea inimii -, după care a plîns Sfîntul Simeon Noul Teolog toată viața, precum am găsit-o la „Scara”. Nesimțirea, nu numai că omoară sufletul, ci omoară mai întîi partea privitoare, adică pe minte; nesimțirea este moartea minții și omorîrea sufletului mai înainte de moartea trupului.
– Sufletul, negreșit, îndată ce greșește cu mintea și cu orice pornire spre păcat, trebuie să alerge cu umilințe la ajutorul lui Dumnezeu, să ceară milă, iertare și ajutor împotriva ispitei
Dacă i-ai omorît ochiul, ai întunecat trupul. Așa și sufletul, prin minte moare; și de aici înainte diavolul a pus stăpînire peste toate puterile sufletului. Aceasta se întîmplă cînd omul are încredere în sine și în puterea lui de trezvie și zice: „A! Eu sînt un om înțelept. Ce să mă mai rog, ce să mai stau în genunchi, ce să mai chem pe Iisus, doar eu știu să mă păzesc de păcat! Păi, eu nu știu că-i păcat?”
Cînd vede Dumnezeu în sufletul nostru această încredere și rezemare pe sine și cutezanță de sine, ne lasă în mîna diavolilor. Atunci ispita ne arată cît putem, fără darul lui Dumnezeu și fără mila Lui. De aceea, sufletul nostru în toată clipa greșește lui Dumnezeu. Să aveți convingerea aceasta, că nu există clipă cînd nu mîniem pe Dumnezeu. Și pentru că nu este clipa cînd nu mîniem pe Dumnezeu, nu este clipă cînd nu avem nevoie de ajutorul Lui.
Sufletul, negreșit, îndată ce greșește cu mintea și cu orice pornire spre păcat, trebuie să alerge cu umilințe la ajutorul lui Dumnezeu, să ceară milă, iertare și ajutor împotriva ispitei. Că, dacă cutează pe deșteptăciunea lui, zicînd: „A! eu știu multe, eu pot multe!”, auzi ce spune Scriptura la Solomon: Cela ce se încrede în sine, va cădea, cădere jalnică. Pentru ce? Te-ai încrezut în sine; nu mai ai nevoie de Dumnezeu! „Pot și eu ceva !” Și atunci Dumnezeu îți arată ce poți! Că fără de El nu putem nimic. Și la trezvia atenției este mare nevoie să simțim în jurul nostru ajutorul lui Dumnezeu, de care avem nevoie în fiecare clipă.
În Sfînta Scriptură se spune așa: Fata Babilonului, ticăloasa – și Duhul Sfînt spune mai departe, cînd cîntăm „La rîul Babilonului ” -, fericit este care va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră ( Ps. 136, 8-9 ). Iată pe cine fericește Duhul Sfînt! Pe cela ce ia fiii fetei Babilonului și-i trîntește de piatră.
Tîlcuirea Sfinților Părinți din Filocalie este așa: Fata Babilonului este mintea noastră. Cuvîntul „Babilon” înseamnă „amestecare”. Fiindcă mintea noastră pururea este amestecată cu gînduri bune și rele, o numește „fata Babilonului „, născută din amestecare, combinată cu amestecarea. Iar fiii fetei Babilonului sînt gîndurile minții, care le naște ea.
