Nesimțire contra nesimțire

Am avut astăzi câteva consultații la domiciliul pacienților care mă solicită prin oraș. Că, deh, colegii mei, medicii lor de familie, refuză constant asemenea deplasări, deși nu au de mers prin glod și zăpezi, cum am eu pe drumurile de lângă Dispensarul SF. Am colege care nu fac naveta, stau prin cabinete în oraș, îmbrăcate la taiorașe și purtând tocuri. Sunt date cu Armani, bineînțeles, machiate din belșug, au unghii lungi și inele de aur pe toate degetele. Dar nu ar face, măi frate, un domiciliu, nici să le picuri cu ceară. Lasă că le suplinesc eu, băiat muncitor. Apropo de colegi, vă povestesc ceva ce pe mine m-a făcut să râd ca intoxicatul cu heliu. Știți că acum câțiva ani, nu mai știu câți, am vrut noi, medicii de familie, să facem un fel de grevă. Că nu ne conveneau nouă salariile. Bun. În principiu, motivele au fost mult mai complexe, dar ăsta durea cel mai tare. Și ne-am strâns mai mulți la o ședință. Eu nu am timp să particip la din astea, chiar le evit constant, dar atunci, nu știu cum naiba, m-am lăsat prostit de un coleg revoluționar. Am ajuns la locul faptei. Era plină sala de doctorițe. Era iarna. Toate aveau blănuri lungi, haine de zeci de milioane, aveau iphoane, la vremea aia nu și le permitea tot melteanul, aveau sute de grame de aur pe ele și, sunt absolut convins, conduceau mașini scumpe. Chiar le-am spus: „Băi, dacă vine presa, vă faceți de tot căcatul. Voi nu vă dați seama că, la modul în care sunteți îmbrăcate, nu o să vă creadă nimeni că suferiți de foame?” Ce au făcut? Mi-au sărit în cap. Cu femeile nu e bine să te pui, că astea bat un barou de avocați. Am plecat imediat și mi-am văzut de ale mele. În fine, asta apropo de prefăcătorie.
Revenind, vă spuneam că am fost prin oraș la consultații. Am eu o bătrânică de treabă, care stă singură și cu care mă chinui de mult din cauză că suferă de gută. Are dureri mari. Și de fiecare dată când nu mai poate îndura mă sună și mă cheamă la ea. De fiecare dată găsesc o combinație de injecții cu care o pun pe picioare. Mă servește bunica asta uneori cu dulceață de cireșe amare albe. Preferata mea. Astăzi însă am găsit-o în pat. Nu se putea mișca. Am consultat-o. I-am spus că-i trebuie injecții și, cum ea nu putea merge, am decis să mă duc eu la o farmacie din apropiere să i le cumpăr. Mă așez cuminte la coadă. În fața mea era o acritură îmbrăcată în blugi decolorați și o haină de stofă până în talie. Dinți galbeni. Glas strident. Emana și un miros neplăcut, dar sunt obișnuit cu tot felul de duhori. În spatele tejghelei, două făpturi desprinse parcă din reclamele la fixative de păr. Amândouă erau tapate la maxim, de ziceai că și-au conectat vibratoarele la curent trifazic. Una dintre ele era blondă, de un blond din ăla spre gri. Îi venea culoarea asta cum îmi vin mie chiloții tanga roz. Cealaltă o roșcată cu un zâmbet tâmp pe față, areactivă și cu o gură mare, la propriu. Din ceea ce am dedus, blonda gri cu alură de robot era asistentă, roșcata era practicantă. Acritura din fața mea avea o rețetă compensată.
– Gabaran de 400, trei pe zi i-a dat medicul? întreabă blonda robot.
– Da. Dar degeaba ia. Nu e bine deloc mama.
– Dar nu o amețește?
– Ba da. E tot timpul tehuie.
– De la gabaran e așa. Dați-i numai două pe zi, că e mult trei. Și medicii ăștia mai greșesc, continuă creatura.
– A luat și două și tot amețită era.
– Na, mai scadeți la una pe zi.
– Săptămâna asta nu i-am dat deloc și tot așa a fost.
– Cine știe? Dar văd ca are și acid tioctic? Ăsta se dă pentru diabet. Are diabet mama dumneavoastră?
– Nu, doamna farmacistă, nu are.
– În mod sigur are o polineuropatie, ceva. De asta i-a dat așa. Dar să știți că nu e prea bun. Avem noi ceva străin, care merge mult mai bine.
Ciocănitoarea se combină. Chiar dacă are de dat bani în plus, pune botul. Și-i bagă fătuca pe gât ce avea ea în plan să vândă.
– Dar ceva pentru ficat i-a dat medicul?
– Nu i-a dat, că medicii ăștia nu au nici o treabă. Sunt proști grămadă. Eu i-am spus că pe mama o doare ficatul de la pastile.
– Lăsați că vă dăm noi ceva, la promoție. 32 de lei cutia. Vă dăm două la 50.
– Foarte bine, dar să-mi scrieți cum să le ia.
Nu am mai putut răbda. Abordez acritura.
– Doamnă, dar ați fost cu mama la medic sau doar v-ați dus să-i „scoateți” rețeta? Nu mai faceți toți medicii proști, că nu e chiar așa.
– Pentru ce să mă duc, domnule? Că și așa habar nu are. Și ăștia din spital sunt la fel. Medicii ăștia bagă oamenii în mormânt.
– Am înțeles. Păi dacă toți sunt proști, de ce nu vă tratați singură mama, doamnă? De ce acceptați ca fătuca asta, care are maxim 3 ani de școală postliceală, dacă îi are și pe ăștia făcuți la zi, nu 2 în 1, să vă bage pe gât o sacoșă de medicamente și să vă schimbe tratamentul? De ce mai mergeți la medic? Sau, nah, e sărăcie, și vă prind bine compensatele. Dacă vă dădea medicul rețetă simplă, necompensată, de 200 de lei, începeați circul. Că are el procent de la farmacie. De ce credeți pe oricine, dar pe medic nu?
– Lăsați-mă, domnule, în pace. Nu vă interesează ce fac eu.
– Așa este doamnă. Pe nimeni nu interesează ce spun sau fac ăștia de teapa dumneavoastră. Dați-i și un săpun doamnei, mă adresez eu blondei robot. Îl plătesc eu.
Roșcata mă privea în continuare cu același zâmbet tâmp. Nu a auzit nimic în jurul ei. Văd și de ce. Are căștile de la iphon pe urechi. Și uitați așa, dragi colegi care vă bateți joc de meserie, ajung eu să îmi fie rușine sau jenă să spun că sunt medic. Și uite așa, dragi colegi șpăgari, tot felul de fătuci de pe la tot felul de farmacii vă schimbă tratamentele și vă afundă și mai tare în rahat în fața pacienților. Și uite așa, dragi colegi, incompetența, aroganța, nepăsarea, șpaga, dezumanizarea unora dintre noi ne afectează pe toți. Și uite așa, dragi pacienți care puneți botul, orice fufă, care a învățat câteva medicamente pe de rost, poate să vă vândă ce vrea, chiar cu prețul sănătății voastre.
Și nu! Nu e o problemă doar de salarizare. E o problemă de atitudine. Spunea cineva că România nu mai e de mult o țară. E doar o plagă care a contaminat lumea. Pacient român contra medic român. Vrăjeală contra vrăjeală. Nesimțire contra nesimțire. Din păcate, tot războiul ăsta are victime colaterale. Și astea sunt reprezentate de medicii care încă își mai fac meseria și de pacienții care încă mai cred în medici. Nu e mare pierdere, că sunt puțini.