Neputință

Bătrânețea vine cu suferință și agonie. Uneori mă întreb cum e mai bine? Să te strângă Dumnezeu de tânăr sau să te lase să te bucuri de nepoți, chiar dacă trebuie să suporți chinuri, privațiuni, umilințe?
Zi de luni. Ziua pe care o urăsc. Ar trebuie să mai fie o zi liberă între duminică și luni, pe bune. Drumul e liber la primele ore ale dimineții. Merg încet. Îmi place să văd câmpurile și oamenii care muncesc pe ele. Mai văd și acum pe mulți arând cu plugul tras de cai, ca-n evul mediu. Inchiziția mai lipsește. Mai văd cum seamănă cu mâna lutul în care ne vom întoarce toți. V-am mai spus. La nici 30 de km de oraș este o altă lume. O lume înghețată parcă în timp. O lume în care sunt alte valori, alt mod de a privi viața și moartea.
Am mult de lucru astăzi. Nu mă plâng. Îmi place ceea ce fac. Încă mai am dragoste de oameni. Încă mai am empatie. Încă mai consider sacru halatul alb. Mă enervează în schimb tona de hârtii pe care trebuie să o fac lunar. Hârtii care îmi macină din timp. Timp pe care aș putea să-l aloc bolnavilor. În special vizitelor la domiciliu. Acolo pot să cunosc pacientul în mediul lui. De acolo îmi iau cele mai prețioase informații. Și tot de acolo plec cu cele mai mari fracturi în suflet.
Casa e mare, curată, îngrijită. E liniște. Am venit la o bunică. Am trimis-o la anumite explorări și când a venit o rudă cu rezultatele era să cad jos. Am lăsat tot și am plecat spre ea. Bunica asta are aproape 90 de ani. Intru în camera unde stă. E întinsă pe pat. E îmbrăcată frumos. E curată. Miroase a săpun de casă și a busuioc. Nu știu dacă are 50 de kilograme, cu indulgență. E galbenă. Dar un galben patologic. Are icter. Mai aflu că a căzut. I s-a făcut rău și a picat pe beton. O doare și un picior. Nu mănâncă. A vărsat de câteva ori. Mi s-au confirmat cele mai negre temeri. Cancer de cap de pancreas. La coapsă cred că a făcut o fractură pe os patologic. Ca să mă înțelegeți, e posibil să fie o metastază osoasă și acolo să fi cedat osul, secundar căzăturii. Recomand internarea. Măcar un drenaj biliar să-i facă la spital. Să nu facă tot felul de complicații din cauza icterului. Sunt refuzat pe toate planurile. Nu vrea. Că ea e bătrână, prea bătrână. Că la spital trebuie bani. Și nu are. Că nu are cine să stea cu ea. Că moare pe masa de operație. Că nu se duce. Că să-i dau eu ceva tratament acasă. Bunica asta nu are pensie. Nu am mai întrebat de ce. Important e că are moșul ei și poate fi coasigurată. Dau totul din mine. Încerc să o conving. Nu reușesc.
De mâine încep tratamentul cu ea. Știu că nu am ce-i face. Știu că am mâinile legate. Știu care e evoluția bolii. Am văzut-o de prea multe ori. Ce naiba să fac? M-am săturat de neputință. M-am săturat doar să asist. M-am săturat doar să manageriez suferința și moartea.
Și se va face iarăși zi. Și iar îmi voi toci roțile pe același drum. Și iar voi lua în cap o mie de probleme. Și iar voi supraveghea o perfuzie. Și iar voi sta de vorbă cu muribunzi. Și iar voi încerca să găsesc în ochii acestei bunici sau ai alteia o scânteie de rai. Și iar voi încerca să privesc dincolo de boală. Și iar mă voi întreba, pentru a nu știu câta oară, de ce nu m-am făcut eu ceasornicar. Și iar voi aprinde a nu știu câta țigară, încercând să dau vina pe fumul elvețianului Zino Davidoff pentru lacrimile care îmi vor umezi ochii. Însă nu știu pe cine să dau vina pentru lacrimile care îmi curg în spatele ochilor, în partea aia de suflet pe care încerc de multe ori să o îngrop. Și nu reușesc.