Nepătimirea sau starea nepătimașă

Nepătimirea e culmea spre care duce tot efortul nevoințelor și treptele tuturor virtuțior, dacă întreaga asceză are ca scop direct purificarea trupului și a sufletului de patimi. Nepătimirea nu este o stare negativă, căci absența răului nu poate fi socotită ca o stare negativă. Nepătimirea este „o stare de pace a sufletului”. Cel ce a atins nepătimirea nu mai păcătuiește ușor nici cu fapta, nici cu gândul, și nici mânia și pofta nu i se mai mișcă ușor spre păcat.
Acela a stins aproape cu totul patimile din facultățile sufletești ale mâniei și poftei și nu mai poate fi stârnit ușor nici de lucruri, nici de gândurile sau amintirile faptelor păcătoase. N-am putea spune că patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologică, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morală, așa cum, de pildă, pe omul care zeci de ani s-a ferit de furat îți este imposibil să ți-l închipui dedându-se la o asemenea faptă. Sfântul Isaac Sirul spune:
„Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simți patimile, ci a nu le mai primi. Căci prin multele și variatele virtuți, arătate și ascunse, pe care le-a dobândit cel ce a ajuns la ea, s-au slăbit patimile în el și nu se mai pot ridica ușor în el împotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie să fie mereu atentă la ele. Pentru că în toată vremea e scufundată în cugetările ei”. Iar Diadoh al Foticeii spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiți de draci, căci atunci ar trebui să ieșim, după apostol, din lume (I Cor., 5,10), ci, războiți fiind de ei, să rămânem nebiruiți. Căci și luptătorii îmbrăcați în fier sunt ținta săgeților de la vrăjmași și aud sunetul săgeților și văd săgețile trimise, dar nu sunt răniți de ele, pentru tăria îmbrăcăminții de război. Pentru că fiind acoperiți de fier, ei rămân nebiruiți când sunt războiți”.
Deci nepătimirea ar fi acea stare a sufletului în care acesta biruiește orice ispită. Îndată ce a primit ispita fie dinlăuntru, fie din afară, a căzut din starea de nepătimire. Desigur, această stare, deși a ajuns o obișnuință, nu a devenit o însușire inalienabilă a firii, cum s-a dovedit a fi la îngeri, sau cum vom ajunge noi în viața viitoare; deși e înlesnită în mare parte și de obișnuința pătrunsă în fire, ea are nevoie totuși de o susținere din partea voinței. Deci se poate oricând pierde, deși lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morală. De obicei nu ne consolidăm dintr-o dată starea de nepătimire, ci prin repetate înălțări la ea, după tot mai scurte căderi, rămânând de fiecare dată tot mai mult timp în ea. De aceea Ioan Scărarul, declarând nepătimirea „cerul din inima minții, care privește la uneltirile dracilor ca la niște jucării”, cunoaște mai multe grade de nepătimire. După el: „există om nepătimaș, dar există altul mai nepătimaș decât cel nepătimaș. Cel dintâi urăște cu tărie cele rele; al doilea se îmbogățește fără sfârșit în virtuți”.
(Părintele Dumitru Stăniloae)