Nepătimirea celor simpli

Trăia odată un monah insuflat de Dumnezeu, ale cărui haine tămăduiau mulți bolnavi numai prin atingerea de ele; de aceea, monahul acesta era în mare cinste printre cei bolnavi, iar printre frații săi producea mare uimire și nedumerire din cauza faptului că ei nu vedeau la el nevoințe ascetice deosebite; ducea în mănăstire o viață asemănătoare cu a celorlalți monahi și nu se deosebea cu nimic de ei. O singură rânduială împlinea cu strictețe, anume că niciodată nu avea patimă față de nimic, în afară numai de ceea ce voia Dumnezeu. Adică tot ce se întâmpla, primea cu toată inima și pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Odată, când tămăduia pe cei suferinzi fără medicamente, egumenul mănăstirii l-a întrebat care este pricina adevărată a tămăduirii bolnavilor îngrijiți de el. „Și eu însumi mă mir că le pot da sănătate, a răspuns monahul doctor, și îmi este rușine că hainele mele au această putere, deoarece nici prin post, nici prin alte nevoințe monahale nu am meritat acest dar de la Dumnezeu și abia dacă mă compar cu ceilalți frați în această privință, dar în nici un caz nu îi întrec.“ „Cu adevărat așa este, a spus egumenul, noi vedem că ești un om obișnuit și nu ai în tine nimic mai mult față de restul călugărilor.“ Și a început starețul a-l întreba mai în amănunt pe cel spovedit de el, dorind să descopere însăși taina inimii lui. La întrebările egumenului, monahul cel simplu a spus:
„Mi-am adus aminte de acel har, dat mie de la Dumnezeu, datorită căruia tot timpul mă aflu în acord cu voia Lui, încât niciodată nu gândesc nimic care ar fi potrivnic voii Lui dumnezeiești. Niciodată nu mă sperii de nici una din întâmplările tulburătoare ce îmi pot zdruncina mintea și îmi pot slăbi inima, de asemenea, nici întâmplările fericite nu mă îndulcesc până într-acolo încât să mă veselesc mai mult decât în celelalte zile ale vieții mele. Toate câte mi le trimite mâna lui Dumnezeu le primesc la fel, atât pe cele fericite, cât și pe cele potrivnice, și nu Îl rog pe Dumnezeu să se împlinească toate după dorința mea, ci doresc să se împlinească toate după voia Lui. Astfel, nimic nu mă desfată în chip deosebit, nimic nu mă doboară prin tristețe, nimic nu mă tulbură, nimic nu mă face fericit, decât una și aceeași voie dumnezeiască. De aceea, în toate rugăciunile mele, fără deosebire, numai un singur lucru Îi cer lui Dumnezeu: ca să se săvârșească totdeauna voia Lui cu mine și cu făpturile Lui.“
Egumenul s-a minunat foarte mult de toate acestea și, adresându-se monahului, i-a spus: „Cum a fost cugetul tău ieri în timpul incendiului care a izbucnit la noi? Oare nu ai suferit împreună cu noi toți când omul acela rău a dat foc clădirilor mănăstirii, când grajdurile vitelor și hambarul, în care au ars multe vite și grâne, au pierit cu totul?“
„Toată paguba mănăstirii nu mi-a pricinuit nici cea mai mică întristare, pentru că eu am obiceiul să mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate cele petrecute, pentru cele triste și pentru cele fericite și să primesc la fel și pe unele, și pe celelalte. Sunt încredințat că tot ce ni se întâmplă este îngăduit de pronia lui Dumnezeu și este spre folosul nostru. De aceea, nu mă îngrijesc întrebându-mă dacă avem multe sau puține grâne, știind că Dumnezeu poate sătura pe fiecare dintre noi cu o singură firimitură, ca și cum l-ar sătura cu o pâine întreagă. Și așa îmi petrec viața, vesel și binevoitor, fără nici o tulburare.“
Egumenul s-a îngrozit de un asemenea răspuns și în cele din urmă i-a zis monahului nepătimitor: „Mergi, părinte, și împlinește cu sârguință ceea ce ai făgăduit lui Dumnezeu și mi-ai arătat mie. Tu ai găsit cerul în afara cerului și să înțelegi că un asemenea har nu este dăruit multora de Dumnezeu; nu se găsesc mulți din aceia pe care nimeni și nimic să nu-i poată tulbura sau întrista. Numai acela este apărat de ziduri tari și nebiruite, care totdeauna și în tot ce i se întâmplă în viață primește ca fiind trimis de Dumnezeu.“
(Preluare din Iliotropion sau Acordul dintre voia omului și voia lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Maximovici)