Nenorocirile vin lanț

Prăpădul a început încă de miercuri, când Steaua a dat recitalul ăla de umor, finalizat cu o statuie pentru Moți, a continuat joi cu comicii Astrei, salvați doar de bafta chioară, și cu Petrolul care a dat-o pe dramă, că de la o bucată te bușea plânsul văzând cum lui Mutu îi trebuie vreo 30 de secunde numai pentru a se ridica din iarbă. Am zis „iarbă”? Scuze, fără intenție, am vrut să spun „gazon”. Mă gândeam că a fost suficient și că sfârșitul lunii îmi/ne va aduce și ceva bucurii. Când colo, ce să vezi? Sfârșitul lunii s-a transformat în sfârșitul lumii. Apocalipsa, soro, parol! A venit mai întâi Halep, cea despre care am scris aici, preluând și din ideile colegului de radio, Sorin Avram, că și-a atins deja vârful carierei, pentru ea urmând doar căderea. Da, dar nu prăbușirea!
Fiindcă ne-a fost dat să vedem o Halep cu care a măturat asfaltul o croată neomologată, al cărei maximum sportiv cică fusese atins prin 1999! Hai, când o iei de la Șarapova ori de la Bouchard mai poți vorbi de accident, de formă, de speranțe, dar când te fugărește malaca aia din colț în colț și te gonește definitiv după nici măcar o oră, atunci n-ai ce să mai pretinzi… decât, eventual, să-ți mai cânte odată la ureche artistul suprem Marcel Pavel. Ei, trece și asta, mi-am zis. În fond, nu-i mare surpriză, ci doar parcă a venit prea curând trezirea (oare!?) la realitate. Mai avem, însă, prilejuri de bucurie în acest weekend, cum ar fi Campionatele Mondiale de canotaj, unde barca noastră de 8+1, medaliată peste tot și mereu, recent chiar cu aur la Europene, urma să îmi salveze sfârșitul de săptămână. Era. Că pe balta aia, câștigătoarele, americancele, trecuseră de vreo 6 secunde linia, când au izvorât și ale noastre. Iar între timp mai terminaseră și Canada, și China. Un loc 4 penibil, cu explicații ca la fotbal: da, ălea au de unde alege, din vreo 2.000, iar la noi sunt fix 12 canotoare, din care trebuie selectate 8. Zău, bă? Da’ pe vremea lui Susanu și Lipă, câte canotoare aveam, milioane?