„Nemurirea – Icoana vie a nenumărate răstigniri!” – Exegeza Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Evanghelia Duminicii a V-a din Post

Evanghelia rânduită a se citi în Duminica a cincea a Postului Mare ne prezintă cea de-a treia prevestire a Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Domnul, împreună cu apostolii, era în drum spre Ierusalim. Întrucât Ierusalimul se afla situat pe Muntele lui Iuda, cei care mergeau la Ierusalim ziceau că „se suie” (Psalmii 121, 4; Luca 2, 42; Ioan 2, 13).
Sfântul Evanghelist Marcu consemnează că „Iisus mergea înaintea lor”, așa încât „ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau” (Marcu 13, 32). Nu-L mai văzuseră până atunci pe Domnul mergând înaintea lor cu atâta grabă și hotărâre spre Ierusalim.
La un moment dat, Domnul s-a oprit și i-a așteptat până ce s-au strâns toți în jurul Lui: „Și luând la Sine, iarăși, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor, și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” (Marcu 10, 33-34). Da, fără suferință nu este înviere, și fără umilință nu este înălțare, afirmă Sfântul Nicolae Velimirovici.
În trei rânduri le-a vorbit Domnul apostolilor despre Sfintele Sale Pătimiri. Prima dată când Domnul le-a vorbit despre cele ce I se vor întâmpla la Ierusalim le-a spus că va pătimi multe din partea bătrânilor, arhiereilor și cărturarilor, va fi ucis și a treia zi va învia (Matei 16, 21). Această vestire a patimilor a avut loc după mărturisirea lui Petru (Matei 16, 16, 21; Marcu 8, 29, 31; Luca 9, 22).
A doua oară când le-a vorbit despre Sfintele Sale Pătimiri a fost când se întorceau de pe Tabor spre Capernaum (Matei 17, 22; Marcu 9, 30-32; Luca 9, 44). Atunci le-a spus că va fi predat în mâinile oamenilor, care Îl vor ucide, dar a treia zi va învia (Matei 17, 22).
A treia oară, Domnul le-a vorbit în drum spre Ierusalim, însă le-a spus direct: „Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor; și-L vor osândi la moarte; și Îl vor da pe mâna păgânilor ca să-L batjocorească și să-L biciuiască și să-L răstignească, dar a treia zi va învia.” (Matei 20, 18-19; Marcu 10, 32-34; Luca 18, 31-34). Hristos anticipează întreg procesul Său din Vinerea Mare.
Cum au primit Apostolii vestea ne relatează Sfântul Evanghelist Luca: „Și ei n-au înțeles nimic din acestea, căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei și nu înțelegeau cele spuse.” (Luca 18, 34).
Și cu toate acestea, nici n-au cutezat să ceară alte lămuriri în această privință. Se pare că ei erau preocupați mai mult de ideea unei împărății mesianice. Lucrul acesta reiese și din comportamentul fiilor lui Zevedeu, care s-au dus la Iisus, zicându-I: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.” (Marcu 10, 35-36). Sfântul Evanghelist Matei completează că în acest demers fiii lui Zevedeu au fost însoțiți de mama lor care ar fi mijlocit pentru ei (Matei 20, 21-22).
Purtarea celor doi ucenici nu arată doar slăbiciunea lor, ci slăbiciunea și chiar stricăciunea întregii firi omenești. Cei doi, pe de o parte, erau tentați de cele mai înalte posturi în Împărăția lui Dumnezeu, cu centrul la Ierusalim, iar pe de alta, se credeau cei mai în măsură să ocupe astfel de posturi, ținând cont și de faptul că făceau parte din grupul celor trei preferați de Iisus în diferite împrejurări. Petru, aparent, căzuse în dizgrația lui Iisus (Matei 16, 23-28), așa că ei se considerau cei mai îndreptățiți de aceste înalte demnități.
Numai că lucrurile nu au stat așa. Compătimitor, Iisus le-a răspuns: „Nu știți ce cereți!”. Din păcate, rezumau Împărăția lui Dumnezeu numai la neamul acela. Atunci, Iisus le-a adresat o întrebare prin care a vrut să-i facă să înțeleagă că dobândirea unei demnități în Împărăția lui Dumnezeu presupune jertfă: „Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38). Versetul vizează pătimirea și moartea Sa.
Fără nicio ezitare, ei au răspuns: „Putem!”. Iisus le confirmă spusele: „Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza” (Marcu 10, 39). Lucru care s-a și împlinit. Este consemnat de istorie faptul că Iacov a fost ucis de Irod Agripa I (Fapte 12, 2); cât despre Ioan, deși Sfântul Irineu spune că a murit la bătrânețe, totuși sunt mărturii care arată că a fost închis și bătut (Fapte 5, 40), iar pe urmă exilat în Patmos (Apocalipsa 1, 9). În ce privește locurile solicitate în Împărăția Sa, Iisus precizează: „Dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.” (Marcu 10, 40).
Da, întreg planul mântuirii omului pornește de la Dumnezeu Tatăl. Asta înseamnă că, fără să emiți în prealabil vreo pretenție, trebuie să ai încredere în Dumnezeu Care va face o împărțire dreaptă, și nu arbitrară, a locurilor Împărăției. Sfântul Apostol Pavel scrie romanilor: „Căci nu este părtinire la Dumnezeu!” (Romani 2, 11).
Cererea celor doi de a domni peste ceilalți i-a deranjat pe cei zece care, auzind, „au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan” (Marcu 10, 41). Sau, cum punctează Sfântul Evanghelist Luca, care așază neînțelegerea în seara Cinei celei de Taină, după instituirea tainei Dumnezeieștii Euharistii și înainte de ieșirea pe Muntele Măslinilor: „Și s-a iscat între ei și neînțelegere: cine dintre ei se pare că este mai mare?” (Luca 22, 24).
Atunci Iisus, vrând să-i împace și, totodată, să-i asigure că lucrurile nu sunt așa cum le gândesc ei, i-a chemat la Sine și le-a zis: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” (Marcu 10, 42-44).
Așadar, funcția nu trebuie să fie izvor de putere pentru cel ce o practică, ci o misiune de slujire. De fapt, aceasta ar trebui să fie și atitudinea Bisericii față de lume.
Această misiune decurge din exemplul lui Iisus Hristos, Care s-a făcut om nu ca să fie slujit de oameni, ci ca să-i slujească. În acest sens, El Însuși a întărit: „Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Marcu 10, 45). El pune slujirea drept măsură a întâietății între cei ce cred în El. Iată cum ar trebui să fim noi în relație cu semenii noștri: mereu în stare de jertfă, de sacrificiu.
De remarcat este precizarea care apare în text: „Și-a dat sufletul răscumpărare pentru mulți”, deci nu pentru toți. Ceea ce înseamnă că cei care nu-și asumă responsabilitatea Crucii nu vor avea parte de El.
Adevăratul conducător nu vede partea, ci întregul, căruia, negreșit, îi aparține și partea. Pentru acest întreg-parte și parte-întreg Își pune Hristos viața ca răscumpărare, respectiv ca slujire. Sfântul Evanghelist Ioan surprinde acest adevăr în prima sa epistolă: „El Și-a pus sufletul Său pentru noi, și noi datori suntem să ne punem sufletele noastre pentru frați.” (I Ioan 3, 16).
Fie ca și noi să ne numărăm printre cei mulți preferați de Dumnezeu!