Nema putirința…

Fotbalul se joacă pe goluri. De regulă, golurile nu cad din cer. Dacă ești incapabil să marchezi, n-ai ca căuta în marele fotbal european. Marți, atacul României a fost de-a dreptul jenant. Nicolae se bălăngănea aiurea. Mutu n-a izbutit mai nimic. Nicoliță trudea fără folos. În spate, Chivu greșea pasă după pasă… Știu ce-or să scrie gazetele: băieții s-au străduit, nu s-au făcut de râs, și, la urma urmei, nu-i puțin lucru să izbutești meci egal cu Italia și Franța, campioana (fostă) și vice-campioana (la fel de fostă). Așa-i. Numai că iar s-a-ntâmplat să greșim dozajul (ori dopajul) psihic. În urmă cu 40 de ani, tot în Elveția, la Zürich, România, în grupă cu Italia pentru calificarea la Europene, susținea cea de a 200-a întâlnire internațională. Am transmis la radio acel meci de-a dreptul festiv. Echipa număra sumedenie de ași: Lucescu, Pârcălab, Dridea în atac, Nunweiller III în apărare, Dobrin și Ghergheli mijlocași. Elveția era codașa grupei și, în ultimii doi ani, nu cîștigase nici un meci (din 11!) Toată lumea vedea o simplă și ușoară victorie românească, mai degrabă o formalitate.
Și am încasat-o cu 1-7!
S-au căutat, după aceea, tot soiul de explicații, una mai aiurită decât cealaltă, inclusiv avansându-se ipoteza că au complotat italienii, turnându-ne halucinogene în bucatele de la Bellerive au Lac. Aș! Veniserăm teribili de plini de noi, în țară se avansau pronosticuri de la 3-0 în sus pentru România și, după ce încruntatul Künzli ne-a înșurubat un gol în min. 12, totul s-a prăbușit iremediabil, ajungându-se repede la 0-7! L-am auzit, la final, pe arbitrul Lacoste declarând că „Dacă n-aș fi completat foaia de arbitraj înainte, dacă nu i-aș cunoaște pe jucătorii români, aș fi crezut c-a fost o substituire.” Scenariul montat în subconștientul fotbaliștilor noștri („batem lejer, fără probleme”), repede confruntat cu o realitate diametral opusă, i-a adus în stare de groggy, inhibându-le cea mai umilă capacitate de reacție: nimic nu se potrivea cu ceea ce li se spusese de acasă și spectrul înfrângerii, complet ne luat în calcul, i-a zăpăcit pur și simplu… Din cele mai bune intenții, s-a greșit și acum, în meciul cu Olanda – dar, de data aceasta, nu psihologia a manevrat hotărâtor tabela de marcaj. Era normal ca presa să le insufle jucătorilor ideea dăruirii totale (a și fost – bravo lor!) ca și imperativul obținerii celor două puncte „pentru că se poate”.
Desigur, orice se poate. Punctele obținute cu Franța și Italia se datoresc în mare măsură ieșirii din formă a unor selecționate cu nume pe cât de mari, de atât de ostenite. Cu Olanda n-avea cum să funcționeze aceeași soluție tactică și n-avea cum să rodească sugestia victoriei iminente, facilitată de calcule conjuncturale, pentru simplu motiv că nu toată lumea practică blaturile. Îngrijorarea se cuvenea să fie cuvântul de ordine și, în loc de „focul pe ei!”, soluții concrete în funcție de adversar și fază. Îngrijorare – nicidecum frică. Prin comparație cu realitatea elitei fotbalului european, noi practicăm un joc lent și bătrânicios. Avem o apărare onorabilă și un atac pirpiriu, în care ambii Niculae se-ntâlnesc rar cu mingea (după care, de regulă, ratează pasa), jocul nostru este croit pe distrucție, în vreme ce adversarii mizează de construcție.
S-ar fi putut, logic și obiectiv, să trecem de grupe doar în cazul în care mentalitatea olandezilor (a rezervelor!) se contamina subit de balcanism, urmând să intre hotărâtor în joc motivații meschine, străine sistemului lor de valori. N-a fost să fie. Iar nivelul general al fotbalului nostru, minat de corupție, păstorit de atâția manageri dubioși certați cu Codul Penal, lipsit de suportul „schimbului de mâine” (câți juniori au fost promovați în primul eșalon?), cu o bază materială încă firavă, n-are cum să justifice (cel puțin deocamdată) pretenția la accedere în loja laureaților. Băieților nu li se poate reproșa mai nimic. Aștia suntem, atâta s-a putut. Și, vorba lui Anton Pann, „dacă nema putirința, aferim bunăvoința”.