NEDUMERIRI: COMUNISMUL

Bine ar fi dacă, înainte de a anatemiza un cuvânt, o realitate (?), o idee, am trage cu ochiul printr-un dicționar. Am avea mari surprize! Se vorbește în toată voia despre România comunistă, comunismul românesc, comuniștii români. Mă tem ca-i eroare: în România, n-a fost niciodată comunism, pentru simplul motiv că… n-avea cum să fie. Nici în țara noastră, nici altundeva în lume: comunismul e-o utopie și a diaboliza un termen pornind nu de la intențiile teoretice, ci de la rezultatele ultime e-o greșeală care stăruie din pricina „luării de val” și a lipsei de cultură politică. Lozinca radicală „mai bine mort, decât comunist” ignoră flagrant în primul rând relația strânsă dintre comunism și creștinism. În martie 1990, ambasadorul URSS la Vatican (Karlov) și Papa Ioan Paul II au convenit asupra formulării „marxismul este fondat pe aceleași rădăcini ca și creștinismul”. Doctrina primilor creștini se întemeia pe abolirea proprietății private în favoarea proprietății colective și pe repartiția bunurilor în funcție de necesitățile fiecăruia – adică, aproape cuvânt cu cuvânt definiția dată comunismului în „Petit Larousse”! Iar un cunoscut teolog (Helder Camara) a pus în circulație un paradox celebru – mai puțin la noi: „Când dau de mâncare săracilor, sunt considerat sfânt. Când întreb de ce săracii n-au ce mânca, sunt considerat comunist!” N-avem spațiu acum și aici, dar precepte „comuniste” găsești la tot pasul în Evangheliile lui Matei, Ioan, Marcu, Isaiia. Luca, în Levitic – este destul să recitești Biblia într-un demers comparativ ferit de prejudecăți. Ca să nu mai vorbim despre faptul că noțiunea nu desemnează o singură realitate, ci o multitudine: comunismul primitiv, comunismul platonician, comunismul creștin, comunismul marxist, comunismul libertar ș.a. Cea mai profitabilă este, însă, apelarea la definiția comunismului statuată chiar în interiorul sistemului. Dac-o iei la „bani mărunți”, punct cu punct, vei constata că, în România, comunismul n-a existat niciodată; se poate vorbi doar despre dejism și ceaușism, ca și în cazul stalinismului, maoismului, titoismului, castrismului. Vom utiliza pentru edificare definiția oferita de „Micul dicționar social-politic pentru tineret”, publicat de Editura Politică în 1981. Am ales-o deoarece aparține unui politolog preocupat și astăzi (dar din unghi opus) de examinarea comunismului: dl. Vladimir Tismăneanu. Să lăsăm la o parte bla-blaul comentariilor adiacente ale autorului („Programa PCR relevă faptul că, în țara noastră, în procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre comunism are loc o împletire tot mai strânsă”… etc.) și s-o luăm băbește, punct cu punct. Comunismul presupune, înainte de toate, aplicarea principiului „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi.” Poate cineva să afirme că, în spațiul mioritic, s-a putut petrece vreodată astfel de minunăție? Mai departe: „dispar diferențele dintre munca fizică și cea intelectuală”. Poate, cine știe, vor fi dispărut ele, dar n-am luat noi seama! Mai dispare „diferența dintre sat și oraș”. I-auzi! Țăranii de pe la Coarnele Caprei, Mădârjac și Pocreaca nici n-au știut că-s de mult orășeni și au rămas într-un etern stand-by nedumerit, așteptând și azi tramvaiul! „Are loc o amplă înflorire a culturii și umanismului”… „nivelul înalt al forțelor de producție, obținut pe baza celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii”… „foarte înaltă productivitate a muncii sociale”… „deplina echitate socială” – hai, că ne umflă râsul! Care va să zică, apelarea la definiție exclude flagrant atribuirea determinativul „comunistă” formațiunii social-economice ceaușiste. Și dacă n-a fost comunism, atunci, ce-a fost? Nimic altceva decât instaurarea unei dictaturi atroce de clan sub umbrela unui principiu generos în sine și fatal imposibil de tradus în viață. Fiindcă singurul loc în care o utopie poate rodi rămâne raftul bibliotecii. De la o obârșie creștină și o viețuire numai în planul ideilor, comunismul s-a depărtat repede de rădăcini, fiind utilizat ca pavăză deflectoare pentru regimuri totalitare promotoare ale urii (aici, extremele se ating: naziștii – ura de rasă, pseudo-comuniștii, ura de clasă). Înainte de „întinarea idealurilor” (Iliescu), evidența așează imposibilitatea atingerii acelor idealuri pretutindeni în lume. Utopia rămâne utopie. S-ar cuveni, deci, să apelăm la alt termen pentru denumirea hidoasei „epoci de aur”. Care-i acela? Ar fi socialismul, înțeles ca etapă? Aș! Dacă recurgem din nou la definiție, aceeași încurcătură, alte nedumeriri!