Necunoscuta Veronica Micle (3)

Remarcabilul cercetător și istoric literar Dumitru Hurubă (Târgu Mureș) ne oferă o inedită, cvasicompletă ”radiografie” a vieții, a devenirii, a împlinirii prin iubirea ei pentru Mihai Eminescu… a dramei ei personale și a ”căderii” finale a acestei femei sensibile, talentate. Dar devenită victimă, în primul rând – e părerea mea (n.a.) – a prejudecăților dominante în epocă. Deoarece nu-mi pot refuza tentația de a-mi face cititorii părtași la această onestă și calificată investigație datorată lui D. H., voi selecta din serialul publicat de autor în prestigioasa revistă ”Vatra Veche” – cea păstorită măiastru de Nicolae Băciuț! – pasaje relevante, salutar lămuritoare. ”Veronica și Mihai, la urma urmei, au fost doi oameni, doi amanți (mereu în conflict! Dar… iubirea e năbădăioasă! – n.a.), doi îndrăgostiți oarecare, în sens omenesc, banal… Reduși, mai ales de bârfitorii, de invidioșii mereu prezenți (și atunci, și acum) la statutul de „doi inși” – bărbat și femeie. Acest adevăr, se poate vedea cu ochiul liber, cum se spune…
În sfârșit, cealaltă tabără, a celor cu înțelegere, a considerat publicarea scrisorilor dintre cei doi – corespondență încă neconfirmată, că n-ar fi un ”fake”! – un act de violare gravă a intimității respectivului cuplu. Sigur: foarte bine, foarte util pentru istoria literară, a căzut de acord imediat foarte multă lume. E bine să știm, să cunoaștem în cât mai multe detalii, unele explicative pentru o etapă sau alta a evoluției în ceea ce privește relația de iubire dintre Veronica și Mihai. În orice caz, după umila mea părere – scrie D. Hurubă – îmi permit să spun că mai corect ar fi fost ca această parte de corespondență să se afle la un loc împreună cu alte materiale și documente, dar cu acces limitat, pentru oricine ar fi dorit să le vadă, să le studieze. Ar fi fost, cred, un act cu mult mai rezonabil și mai respectuos față de memoria atât a Veronicăi, cât și, poate mai cu seamă, a lui Eminescu…
În prefața volumului, Mircea Mihăieș, în asentimentul unora, desface băierile conținutului aliniindu-se la dorința generală: „O mană cerească pentru istoricul și cercetătorul literar, dar, mai ales, o lectură îmbătătoare pentru cititorul obișnuit.” „Îmbătătoare pentru cititorul obișnuit” probabil și posibil, dar, ca „mană cerească pentru istoricul și cercetătorul literar”, după ce am citit cartea, îmi permit să am unele îndoieli… Aceasta, zic eu, este marea realizare. – am citat din merituosul cercetător târg-mureșean D. H.
Notă C.S.: aici – cu tot respectul cuvenit și meritat – mă delimitez de ”secretomania” dlui Hurubă referitor la publicarea corespondenței intime dintre Veronica și Mihai. Dacă nu se va dovedi că sunt un fals, aceste scrisori trebuiau, trebuie să devină publice, cum au și devenit. Revin la citarea investigației dlui Hurubă. ”Copila Veronica s-a născut într-o familie absolut anonimă: cea a cizmarului Ilie Câmpeanu din Năsăud și luptător sub comanda lui Avram Iancu în Revoluția de la 1848. În rest, nimeni! Așadar, iată lucrurile: Veronica Ana Câmpeanu, căci despre ea este vorba în cartea de față, a venit pe lume în anul 1850, luna aprilie, ziua 22, ca fiică a lui Ilie și a moașei Ana Câmpeanu. Veronica, viitoarea și, după unii, singulara muză a lui Mihai Eminescu, nu l-a cunoscut pe tatăl său, Ilie Câmpeanu (d. 1849), care murise în luptele pentru eliberarea Ardealului, avându-l comandant pe Avram Iancu. În această situație și de teama autorităților austro-ungare, care nu aveau cum să vadă cu ochi buni situația, Ana Câmpeanu, mamă a doi copii orfani de tată, Radu (n. 1848?), care moare de copil, și Veronica, se vede silită să-și vândă gospodăria din Năsăud și să treacă munții în Moldova, stabilindu-se la Târgu Neamț, Aici locuiește într-o casă construită în anul 1834, din lemn și cărămidă, în cel mai autentic stil românesc, cu tindă și trei încăperi la stradă, aflată în vechiul centru al orașului Târgu Neamț, nu departe de Cetatea Neamț. Urmează, în 1853, o nouă schimbare în viața celor două: mutarea la Iași, unde mama și fiica se și stabilesc. Să fi fost vorba despre o predestinare, dacă lăsăm la o parte dorința de a urma cursurile unei școli anume a Veronicăi? Este varianta mai plauzibilă și mai… terestră a situației și, oricum, nu se cunosc prea multe amănunte și informații despre copilăria la Iași a Veronicăi și nici nu cred ar fi relevante. De reținut doar că, după absolvirea cursurilor primare, Veronica este înscrisă la Școala Centrală de fete din Iași, pe care o absolvă în 1863, obținând calificativul „eminent” în fața unei comisii de examinare din care au făcut parte, între alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, un amănunt care va avea – nu peste multă vreme! – o semnificație specială în viața Veronicăi, după cum se va vedea. În paranteză, să mai spun că în anul școlar 1861/1862, Veronica termina clasa a IV-a cu rezultate remarcabile, amănunt care, dublat de faptul că era orfană și săracă, avea dreptul să locuiască la internat, pentru acest privilegiu însă trebuind să susțină un examen de bursă la intrarea în școală.
Înaintând strict pe linie cronologică, între anii 1862-1864, pentru fetița-elevă Veronica nu au avut loc cine știe ce evenimente importante, dar mă simt obligat, nu fără motiv, desigur, să amintesc amănunte dintre anii 1862-1863, interval în care ea urmează un curs facultativ de pian, împreună cu alte trei colege de clasă, la terminarea căruia acordându-i-se nota maximă. În continuare, în același an 1863, la vârsta de numai 13 ani, se înscrie și urmează un curs de muzică vocală pe care îl absolvă un an mai târziu cu nota maximă și calificativul de eminentă. După cum se poate constata, din documente, avem în Veronica o tânără nu doar foarte receptivă și ”muncitoare” (în sens apreciativ), ci și o fetiță (că asta și era, când ”a fost măritată”) dotată cu o inteligență aparte – amănunt care va avea în viața ei un rost extrem de important.