Se-mlinește anul de cînd, într-o zi însorită de toamnă, am călcat (împreună cu frații Iosif și Ștefan Csukat, doi artiști alături de care îngrijesc „floarea cea mai rară din lume”, cum numea Sadoveanu prietenia) pragul căsuței din chirpici a lui Simion Iuga, pictorul-țăran de la Comănești.
„Cel mai sfînt dintre daruri”
Omul, despre care scriam că „poartă darul detașării de sine”, care, cu fața luminată de un zîmbet perpetuu și liniștitor, mărturisea că nu-și dorește altceva de la viață decît să arate publicului truda nopților și zilelor sale de mîngîiere înceată a pînzelor cu penelul (ignorînd condițiile unui trai mai mult decît modest) a sorbit din nectarul speranței atunci cînd, la începutul acestui an, visul unei expoziții personale s-a transformat în realitate. Gîndul acela, de ai face cunoscut numele și de-al scoate din găoacea solitară a propriei ogrăzi, în care trăia de azi pe mîine întînzînd peste poate o pensie care trecea puțin peste un milion de lei, a-ncolțit în mințile noastre și-a rodit cu sprijinul unor oameni de bine care ne-au dat tot sprijinul pentru a-i împlini dorința. Și lucrurile nu puteau să se lege decît într-un perimetru în care tot prietenia, „cel mai sfînt dintre daruri”, cum spuneau înțelepții antichității, avea sălaș, la galeria suceveană „MiGal” a lui Viorel Holovciuc. Au fost atunci alături de Simion Iuga, la momentul său de maximă bucurie, oameni care nu-și condiționează niciodată gesturile, iar printre ei aproape toți colegii mei de la „Monitorul”.
Timpul dumiririi lăuntrice
Crescut în sărăcie într-o familie cu mulți frați, nevoit să petreacă cîțiva ani la Casa de copii din Liteni (de unde-a fost dat afară pentru că mai mult desena în caiete decît își scria lecțiile) Simion (care-a avut o tinerețe pribeagă și aventuroasă, colindînd țara și cîștigîndu-și pîinea cu truda brațelor sale, lucrînd ca docher la Constanța, în viile de la Valea Călugărească, în minele din Valea Jiului sau în fabricile de industria lînii din Banat) și-a spălat păcatele tinereților (pe care le-a plătit cu cîteva luni de privare de libertate, cînd bîntuit de duhul nestatorniciei și fără domiciliu stabil s-a însoțit cu oameni care l-au dus pe drumuri greșite) trăind acum, la vîrstă de ostenită maturitate, timpul dumiririi sale lăuntrice. Simion lucrează tenace, acasă pregătește lucrări pentru o nouă expoziție, iar la fiecare sfîrșit de săptămînă este prezent în perimetrul Muzeului Satului Bucovinean, de pe platoul Cetății de Scaun a Sucevei, și, „adoptat” de breasla artistică locală, face alături de graficieni cu renume (Mihai Pînzaru PIM, Ovidiu Ambrozie Bortă, Sorin Ursan DELACLIT) portrete în creion. Pînzele de cronicar în imagini al baștinii sale au nevoie însă de cadre pe care să fie întinse, de rame pentru a fi prezentate într-o nouă expoziție. Din nectarul speranței de care vorbeam a mai rămas ceva în cupa lui Simion și, cine știe, poate cineva îi întinde o mînă de ajutor.
