Necredința, sursa credinței în farmece și superstiții

Tema aleasă poate fi privită de un ochi critic drept un joc de cuvinte ce pare să nu își justifice prezența la o astfel de rubrică, dar, privind mai atent și analizând conținutul acestei afirmații, se poate observa că manifestările de ordin practic din viețile credincioșilor au la bază rațiuni mai mult sau mai puțin creștine, unele dintre ele fiind practicate din inerție sau moștenite din familie, fără acoperire în înțelesul ei creștin. Farmecele și superstițiile și altele asemenea acestora sunt adevărate plăgi ale credinței pentru că deformează și desfigurează înțelesul real al Bisericii întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci când un creștin este ispitit să acorde o putere necontrolată forțelor întunericului, independentă de voința dumnezeiască, credința autentică se pierde transformându-se în necredință. Se întâmplă aceasta pentru că cel amăgit cu astfel de lucruri uită că Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa pe care „nici porțile iadului nu o vor birui pe ea” (Mt. 16, 18 ).
Farmecele sunt lucrările diavolești ce au rolul de a-i abate pe credincioși de la adevăratele valori ale credinței. Unui credincios practicant al cultului, cu o viață lăuntrică ce tinde să-l caute și să-L descopere pe Dumnezeu, puterea diavolească nu îi poate sta împotrivă, ci are rolul cel mult de a-i încerca credința. Acest lucru nu înseamnă că Biserica alimentează credința în farmece, ci prin acesta se subliniază pericolul în care credinciosul poate să cadă: ciuntirea sau pierderea credinței adevărate. De aceea, se recomandă credincioșilor evitarea alimentării exagerate a puterii diavolești atât timp cât aceștia cred cu tărie în Dumnezeu, Îl mărturisesc și se străduiesc să Îl descopere prin Sfintele Taine primite în Biserică.
La fel și în cazul superstițiilor. Acestea îl exclud pe Dumnezeul cel Viu din viața credincioșilor, aducând în loc spaima ghinionului, a nenorocului, a tragediilor iminente sau a atitudinilor ce robesc ființa umană unor percepte naive. Credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de om și de creația Sa, în special, dar și credința în existența lui Dumnezeu, în general, sunt amenințate prin orientarea actului de credință pe căi greșite. De aceea, superstițiile și farmecele nu au ce căuta atât în limbajul, cât și în viața unui creștin ce-l mărturisește pe Mântuitorul Hristos drept „Calea, Adevărul și Viața”.
(drd. Grigore MEȘTEROAIE)