Necontenita luptă

Dând din coate. Lovind în dreapta și în stânga, fără delicatețe, cu precizie. Așa este omul modern, marcat de un spirit întreprinzător și vioi. „N-are mamă, n-are tată”, nici alte rubedenii care să îl încetinească din marșul triumfal. Muncește, trăiește, iubește (sau mai bine nu…) sub teroarea unui coșmar înfiorător: stagnarea într-o poziție inferioară din punct de vedere economic, deci și social. Lipsa de bani, bani mulți, evidentă și în ochii altora. Condamnarea la banalitate, la o viață de om obișnuit.
Cei mai mulți dintre noi au fost învățați, încă din copilărie, că sunt speciali. Mult mai buni decât ceilalți. Grădinița, școala, jocurile din parc, toate ne-au ascuțit spiritul de competiție. Amintiți-vă, nu era o rușine de nesuportat faptul că alții aveau jucării mai scumpe, note mai bune, aptitudini deosebite (sau mai multă șansă) la sport, beneficiind astfel de popularitate și apreciere? Încă din copilărie ni s-a spus: viața este o competiție neîntreruptă. Nu alții, ci noi trebuie să fim cei mai buni! Totul se rezumă la pregătirea victoriei, scopul care, într-un final, va duce la scuzarea mijloacelor.
În strânsă legătură cu neîncetata întrecere, am învățat cu toții ce înseamnă invidia. Acel sentiment îngrozitor care ne macină atunci când suntem învinși, când alții se dovedesc mai buni decât noi. Sau care ne umple de bucurie atunci când îl remarcăm la ceilalți.
Și pentru această bucurie par a trăi mulți, epatând, creându-și o imagine voit hiperbolizată, doar pentru a se simți pizmuiți. Lucru oribil, este drept, dar ne-am cam obișnuit să nu ne mai mire nimic într-o lume cu repere morale bine ascunse și patimi aburcate pe post de virtuți.
„O luptă-i viața; deci te luptă” (G. Coșbuc, „Lupta vieții”). De ce, așadar, nu ne-am război necontenit, fericiți atunci când îi îngenunchem pe alții și întristați atunci când nu izbutim? Toți cei din jur ne-ar fi potențiali adversari și ne-am strădui să îi înfrângem. Am rămâne în final singuri, dar biruitori. Demni de invidie. Sau nu cumva demni de milă?
Smerenia
Viața este într-adevăr o luptă. O luptă cu noi înșine și cu slăbiciunile noastre, o neîntreruptă strădanie de a deveni mai buni. Nu neapărat mai buni decât ceilalți, căci nu participăm la o competiție stupidă, menită să ne încununeze cu tristețea, lacrimile, obida ori invidia altora. Dimpotrivă, avem nevoie de sprijin și iubire, să primim și să dăruim. Deoarece campionul unei lupte urâte și egoiste este întotdeauna singur, oricare ar fi aparențele. Iar în spatele hohotelor sale disprețuitoare se ascunde întotdeauna tristețea, chiar dacă nici măcar el nu își dă seama.
Există o singură metodă prin care putem înlătura cumplitele învățături ce tind să ne transforme, fără sens, în războinici nemiloși: smerenia. Putem încerca, fie și cu titlu de experiment, punerea în practică a unui alt mod de a exista. Refuzând competițiile absurde, să îi acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, buni sau răi, oferindu-le iubirea noastră necondiționată. Chiar dacă am fi superiori prin educație, comportament ori performanțe, să ne ferim de mândrie. Și mai ales să ținem minte ceva: privirea îndreptată în jos, cu modestie nefățarnică, înseamnă mult mai mult decât bătaia cu pumnii în piept, darabana rituală a acestor vremuri absurde. Chiar dacă, din punct de vedere economic, deci și social, vom rămâne printre cei mulți, fără a stârni invidii, fără a căpăta medalii. Oameni obișnuiți, cu dragoste de Dumnezeu și de semeni.
(Pr. Alexandru Pripon)