Observ că filmele tinerilor, nutrite din realități pe care cineaștii n-au avut cum să le cunoască nemijlocit, continuă să bată monedă pe sloganuri minore și răsuflate. După mai bine de 20 de ani, ne putem permite să stăm strâmb și să încercăm a judeca drept. Iată: am primit cadou un borcan de cafea-cicoare (fără nicotină). Scump și se găsește greu – de fapt, costă mai mult decât cafeaua-cafea. Ca să vezi: hulitul “nechezol” are, acum, “ciubote roșii”! La fel, preparatele din soia, mai scumpe decât cele din carne. (Vorba reginei: “N-aveți mămăligă? Mâncați cozonac!”)
Demonizarea salamului cu soia, devenită argument al sărăciei românilor, americanii n-au prea înțeles-o niciodată – peste ocean, îmbogățirea bucatelor cu soia este cvasi-obligatorie, iar sosurile din soia delicatese prezente pe orice masă. Și uite-așa, încetul cu încetul, argumente răs-tocite ale suferinței ante-revoluționare cad în desuetudine. Fiindcă nu acestea au fost esențiale, unele nici adevărate până la capăt. Simple sloganuri superficiale, demne să figureze în erata revoluției – alături de morții trucați din cimitirele Timișoarei, de umflarea apocaliptică a numărului victimelor, de “conturile în străinătate”, de Gavroche-ul cu destin ratat, de prea rapida înmulțire a revoluționarilor (“puțini am fost, mulți am rămas” – parcă asta era deviza ilegaliștilor…) de fantoma “literaturii de sertar” și de tot zațul ce însoțește, din păcate, marile zguduiri politico-sociale. Și când vezi mari revoluționari deveniți și mai mari latifundiari, te convingi pe deplin că nimic nu-i sfânt în lumea noastră, rămânând rezervată doar cerurilor curăția deplină și moralitatea absolută.
Dac-am avea destul curaj pentru a reinventaria reproșurile prăvălite în cârca fostului regim (de multe ALTELE și mai grave vinovat!) nu știu zău câte rezistă până la capăt! Iată, presa străină a bătut monedă până la sastisire pe drama demolării satelor (cică, ar fi fost vorba de sute, mai ales ale ungurilor!) cu buldozerul. A văzut cineva vreun sat demolat? Care? Unde? Dimpotrivă, buldozerele au mutilat ființa unor mari orașe. Acea suduită lege a sistematizării rurale nu decidea demolări, ci stăvilea noi construcții în cătune fără perspectiva de a oferi vreodată condiții de trai civilizate țăranului român și decidea construirea de noi locuințe în centrele de comună. Era aceasta soluția, va fi fost simplă utopie propagandistică, greu de spus – dar iată că am intrat de multișor în Europa cu sute și sute de cătune desprinse, parcă, direct din neolitic! Tot tinerii cineaști le filmează acum cu uimire neîncrezătoare: chiar mai pot exista astfel de mizere enclave rupte de lumea civilizată? Iar ultimii locuitori ce-și pot permite le abandonează oricum, în căutarea unor înzestrări dacă nu europene, barem cât de cât omenești. Mai departe: demolarea bisericilor.
Oribilă, regretabilă, necreștinească, până la… dar. Dar francezii, câte vechi biserici au fost nevoiți să demoleze pentru a croi bulevardul Champs-Elisée? Dar demolările interbelice din România? Biserica Sf. Vineri, din centrul Iașiului, a fost rasă în 1939 din rațiuni edilitare, la fel și mănăstirea Dancu, tot din centru, după cum și alte lăcașuri de cult s-au fost jertfit sistematizării urbane, la noi și pretutindeni. Ar fi cazul (mai bine mai târziu, decât niciodată!) să avem curajul de a revedea lista acuzelor și s-o aducem cât mai aproape de esențial: adică, flagranta și insuportabila lipsă de libertate a cetățeanului, însoțită de continua degradare a nivelului de trai și de lăbărțarea deșănțată a cultului personalității dictatorului și « savantei ». Destul, mult prea destul, și pentru o revoluție, și pentru șaptezeci și șapte!
