NECESITATEA PREZENȚEI BISERICII ÎN VIAȚA LUMII (II)

Pe lângă această salvare a integrității omului, viziunea euharistică salvează pe credincios și de la criza izolării, creând în el conștiința vieții în comuniune. Într-adevăr, Euharistia nu constituie o simplă întâlnire verticală a fiecărui credincios cu Dumnezeu, ci – așa cum ea s-a păstrat în Ortodoxie – Euharistia este în chip esențial socială și eclezială. Nu există nici o altă manifestare de existență eclezială în care creștinii încetează de a mai fi indivizi, pentru a deveni Biserică. În Euharistie, tot ce participă, în altă vreme, fiecare creștin în chip individual: rugăciune, credință, dragoste, caritate, încetează de a mai fi „al meu”, pentru a deveni „al nostru”, iar relația întreagă între om și Dumnezeu devine relația lui Dumnezeu cu poporul Său, cu Biserica Sa. De aceea Euharistia nu este numai comuniunea fiecăruia cu Hristos, ci ea este totodată comuniunea credincioșilor între ei și unitatea lor în trupul lui Hristos, nu în mai multe trupuri, ci într-un singur trup. În acest fel adevărul biblic după care calea către Dumnezeu rezumă și implică adevărata cale spre aproapele, este în chip deosebit vie în Euharistie, care constituie actul cel mai antiindividualist din Biserica. Pentru că omul încetează de a mai fi un individ, ci devine o persoană, nu mai este un mijloc, ci devine un scop, credinciosul fiind el însuși scop, chip și asemănare a lui Dumnezeu, care își găsește împlinirea numai în comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți credincioși.
– Credinciosul ortodox participă la Liturghie cu ființa sa concretă, cu slăbiciunile și cu pasiunile sale
Tradiția teologică a transformat morala într-un sistem de reguli de conduită și într-un domeniu de teologie, în care formele de comportare au fost transformate în dogme absolute, abstracte, fără legătură nici cu diversitatea oamenilor, nici cu diversitatea epocilor istorice, ci integrându-se într-un pietism conformist, după care raporturile dintre Dumnezeu și om au căpătat caracter juridic – larg răspândit în romano-catolicism. Dacă se semnalează decadența valorilor morale în lumea secularizată de azi, vina acestei stări o poartă recurgerea la declarații morale principiale, pentru a convinge o lume care nu mai ascultă, întrucât se uită că Logosul nu constă în cuvinte, ci în prezența Persoanei Lui, care se întrupează în Euharistie, care este înainte de toate unire și comuniune. Împotriva tradiției care a dus la această stare, viziunea euharistică a lumii și a societății nu îngăduie și nu admite o autonomie a moralei sau reducerea ei la reglementări juridice absolute, pentru că viața morală decurge dintr-o transfigurare și dintr-o reînnoire a creației și a omului în Hristos, încât orice poruncă morală apare și trebuie înțeleasă numai ca o consecință a acestei transfigurări sacramentale. Într-o astfel de viziune, comportarea morală este înțeleasă ca o prelungire a trăirii liturgice, după cum spune Sf. Apostol Pavel în Epistola către coloseni 3, 1-5, 9-10: „Dacă ați înviat cu Hristos … dezbrăcați pe omul cel vechi și îmbrăcați pe omul cel nou…” (termeni care au devenit liturgici în slujba Botezului).
În acest fel Euharistia ne oferă nu un sistem de reguli morale, ci o societate transfigurată și sfințită, un aluat care va însufleți întreaga creație, nu prin teama de poruncile morale, ci printr-o prezență sfințitoare. Prezența mărturiei care nu fabrică lanțuri de neîndurat pentru credincioși, ci îi invită la libertatea de fii al lui Dumnezeu, îi cheamă la comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care le va aduce renașterea. Euharistia are în natura ei intimă o dimensiune eshatologică, deoarece, cu toate că intră în istorie, Euharistia nu se transformă în întregime în istorie; în ea se întâlnesc, aici și acum, „eshaton” cu istoria, ceea ce este perfect, cu ceea ce este relativ în existența credinciosului, constituind o mărturie cu deosebire dramatică, o mărturie morală care este har ce coboară în chip vertical de la Duhul Sfânt, prin epicleză, care constituie latura fundamentală și caracteristică a euharistiei ortodoxe, prin care „veacul prezent” se transfigurează și devine în Hristos „o nouă creație”. De aceea Euharistia va deschide totdeauna calea nu spre un vis de perfecțiune progresivă, ci spre exigența unei asceze eroice, a unei experimentări a „kenosei” și a Crucii, singura în care poate fi trăită în lume – până la sfârșitul veacurilor – biruința Învierii. Fără această perspectivă și dimensiune eshatologică, ce pătrunde prin comuniunea euharistică și face cu putință îndumnezeirea noastră în timp și spațiu, nici o metodă misionară, nici o diplomație a dialogului cu lumea, nici un sistem de morală nu va transfigura lumea de azi în Hristos.
Incapacitatea creștinismului de a întâlni pe omul de azi – datorată mărginirii la apărarea unor forme morale și teologice necorespunzătore – ar fi cu putință de înlăturat dacă Biserica sa, în care credinciosul își află integritatea în comuniunea cu Dumnezeu. Conștientă de viziunea euharistică asupra lumii, pe care o păstrează în tezaurul său liturgic, Biserica Ortodoxă poate ajunge la unele reformulări teologice creatoare. Necesitatea prezenței Bisericii în viața actuală a lumii, este manifestată prin strădaniile depuse pentru o reînnoire a misiunii universale a Ortodoxiei în formele epocii istorice actuale. În această perspectivă Biserica trebuie să asume viața lumii și a formelor sale în viața creștină, făcând ca fiecare creștin ortodox să fie pe deplin omul epocii sale.
În această perspectivă devine posibilă înțelegerea Euharistiei din Liturghia ortodoxă ca viziune asupra întregului cosmos, a întregi creații în acțiune. Această viziune ortodoxă asupra istoriei, înlăturând practica „fugii de lume”, primește la Euharistie pe toți credincioșii care aduc cu ei înșiși lumea – înțeleasă în chipul cel mai realist – căci credinciosul ortodox participă la Liturghie cu ființa sa concretă, cu slăbiciunile și cu pasiunile sale, cu relațiile sale cu lumea naturală, cu întreaga creație, cu semenii și se roagă pentru nevoile sale și ale semenilor săi, cu care el formează – ca fii ai Aceluiași singur Părinte ceresc – un singur tot, o singură lume, către care Biserica îl invită, la sfârșitul Liturghiei, „să iasă în pace” din nou în lumea vremii lui, de care nu poate fi despărțit sub nici o formă. (Preot Horia Taru)