NECESITATEA PREZENȚEI BISERICII ÎN VIAȚA LUMII ( I )

Tradiția ortodoxă este profund liturgică, întrucât pentru Ortodoxie Biserica există în Euharistie și prin Euharistie, iar forma concretă este locașul în care se săvârșește Euharistia, și nu în chip întâmplător este numită „biserică”, (pentru că universul întreg este o liturghie, o liturghie cosmică, în care se aduce înaintea tronului lui Dumnezeu întreaga creație). Teologia ortodoxă este în fond o doxologie, o liturghie, este o teologie euharistică.
Având în vedere schimbările care s-au produs pe parcursul vremii în concepția Bisericii despre lume și despre viață, mai ales sub influența transformărilor științifice, filosofice, sociologice, trebuie să ne întrebăm: ce poate oferi viața liturgică ortodoxă oamenilor epocii noastre? Dar pentru că Euharistia este uneori rău înțeleasă și semnificația ei alterată, înainte de a arăta cum trebuie concepută Euharistia, când se vorbește despre viziunea euharistică a lumii, este nevoie să precizăm vechiul înțeles ortodox și patristic al Euharistiei.
Vechea concepție despre Euharistie înțelegea Euharistia nu numai și nici în chip principal ca un mijloc de exprimare a pietății, ci mai ales ca o acțiune, ca o liturghie (acest termen ortodox este cu deosebire caracteristic) și mai ales ca un act de adunare la un loc, ca expresie comună, generală, a Bisericii totale, nu ca o relație verticală a fiecăruia cu Dumnezeu. (Trebuie remarcat faptul că Răsăritul ortodox care a păstrat această concepție veche cu scumpătate, nu a introdus niciodată nici liturghii individuale, nici adorarea sfintelor Daruri sub forma care să le readucă în permanență la starea de obiect de pietate și de cult). Euharistia este în chip esențial un eveniment care se produce, un act dar nu un act al fiecăruia, e un act al Bisericii totale…
– Viziunea liturgică ortodoxă iese în întâmpinarea omului credincios și a nevoilor lui
În raportul Euharistiei cu celelalte Taine, Biserica veche avea concepția despre o singură și unică Taină, Taina lui Hristos, de unde decurge că singura înțelegere cu putință a Euharistiei este înțelegerea hristologică: ea este Trupul lui Hristos, Hristos însuși, Hristos total. De aceea trebuie să vedem în Euharistie nu un mijloc de transmitere a harului – abstract și independent de hristologie – ci pe Hristos însuși Care mântuiește pe om și lumea și ne împacă cu Dumnezeu Caracterul fundamental al Euharistiei constă în faptul că ea este o adunare și un act, și că misterul total al lui Hristos, Hristos total, mântuirea lumii, se revelează, se vede și se concentrează în ea. De aceea apropierea de Euharistie trebuie să se facă, nu în înțelegerea autonoma și abstractă despre Taine, ci ca față de ceva concret, așa cum se prezintă Euharistia în Liturghia concretă într-o Biserică. Iar în cercetarea Liturghiei ortodoxe – care este acceptarea lumii și a creației în acțiune – vom descoperi că Euharistia conține o viziune specială asupra istoriei. Ca o mișcare inversă față de monahism – care practică fuga de lume – Liturghia se caracterizează prin primirea tuturor credincioșilor care, venind la celebrarea ei, aduc cu ei înșiși lumea, înțeleasă în chipul cel mai realist. Astfel credinciosul aduce cu sine relația sa cu lumea naturală, cu creația. (În vechime era obiceiul că fiecare credincios să aducă daruri din roadele pământului, pe care le oferea lui Dumnezeu, ca „Euharistie”). Prin urmare, în loc să facă pe credincioși să-și uite nevoile venind la biserică, Liturghia le cere să-și aducă nevoile și să se roage pentru toate categoriile de nevoi și de semeni; iar după ce în timpul Liturghiei – în consensul ecteniilor și al rugăciunilor – lumea toată se perindă în fața altarului, la sfârșitul Liturghiei credincioșii sunt invitați „să iasă cu pace” din nou în lume. În al doilea rând trebuie remarcat faptul că lumea, care ia parte la Liturghie pentru a rămâne așa cum este ci, lepădând grija de toate cele oare fac pe credincios nevrednic să ia parte la Euharistie, credincioșii participă la acest remediu de nemurire care este Liturghia, care-I accepta, le înlătură coruperea, îi sfințește și-I oferă Creatorului lor ca „darurile Tale dintru darurile Tale, pe care le aducem Ție din toate și pentru toate”.
Această acceptare a lumii în Liturghie dovedește că pentru viziunea liturgică a creației, lumea nu a încetat niciodată de a fi cosmosul lui Dumnezeu, că tot ceea ce suntem, tot ceea ce facem tot ceea ce ne interesează. Astfel tot ce este în lume poate și trebuie să treacă prin mâinile liturghisitorului, nu pentru a rămâne ce este, ci pentru a deveni ceea ce este în adevăr, dinainte de a fi fost deformat de păcat. Această recunoaștere și negare a lumii în Liturghie constituie transfigurarea euharistică, în care omul este reînnoit fără a fi distrus și fără a fi creat din nimic, transfigurare care constituie în spațiu și timp. Manifestarea misterului lui Hristos, în care Adam cel vechi s-a reînnoit fără să fie distrus, mister în care natura umană a fost asumată fără să se schimbe, omul a fost îndumnezeit fără a înceta să fie om.
Viziunea liturgică ortodoxă iese în întâmpinarea omului credincios și a nevoilor lui. Pentru că în Liturghia ortodoxă omul este prezent, e întreg împreună cu firea reprezentată prin pâinea și vinul din Sfintele Daruri, prin lemnul și culoarea icoanelor sfinților care creează atmosfera unei prezențe personale sfințitoare unică, la care participă întreg, nu cu ochii închiși (ca în pietatea occidentală, în care omul credincios trebuie să întâlnească pe Dumnezeu într-o relație psihologică, relație pretins imaterială). (Preot Horia Taru)