NECESITATEA PREZENȚEI BISERICII ÎN VIAȚA LUMII (I)

Tradiția ortodoxă este profund liturgică, întrucât pentru Ortodoxie Biserica există în Euharistie și prin Euharistie, iar forma concretă este locașul în care se săvârșește Euharistia, și nu în chip întâmplător este numită „biserica”, (pentru că universul întreg este o liturghie, o liturghie cosmică, în care se aduce înaintea tronului lui Dumnezeu întreaga creație). Teologia ortodoxă este în fond o doxologie, o liturghie, este o teologie euharistică.
Având în vedere schimbările care s-au produs pe parcursul vremii în concepția Bisericii despre lume și despre viață, mai ales sub influența transformărilor științifice, filosofice, sociologice, trebuie să ne întrebăm: ce poate oferi viața liturgică ortodoxă oamenilor epocii noastre? Dar pentru ca Euharistia este uneori rău înțeleasă și semnificația ei alterată, înainte de a arăta cum trebuie concepută Euharistia, când se vorbește despre viziunea euharistică a lumii, este nevoie să precizăm vechiul înțeles ortodox și patristic al Euharistiei.
Vechea concepție despre Euharistie înțelegea Euharistia nu numai și nici în chip principal ca un mijloc de exprimare a pietății, ci mai ales ca o acțiune, ca o liturghie (acest termen ortodox este cu deosebire caracteristic) și mai ales ca un act de adunare la un loc, ca expresie comună, generală, a Bisericii totale, nu ca o relație verticală a fiecăruia cu Dumnezeu. (Trebuie remarcat faptul că Răsăritul ortodox care a păstrat această concepție veche cu scumpătate, nu a introdus niciodată nici liturghii individuale, nici adorarea sfintelor Daruri sub forma care să le readucă în permanență la starea de obiect de pietate și de cult).
– Euharistia este în chip esențial un eveniment care se produce, un act dar nu un act al fiecăruia, e un act al Bisericii totale…
În raportul Euharistiei cu celelalte Taine, Biserica veche avea concepția despre o singură și unică Taină, Taina lui Hristos, de unde decurge ca singură înțelegere cu putință a Euharistiei este înțelegerea hristologică: ea este Trupul lui Hristos, Hristos însuși, Hristos total. De aceea trebuie să vedem în Euharistie nu un mijloc de transmitere a harului – abstract și independent de hristologie – ci pe Hristos însuși Care mântuiește pe om și lumea și ne împacă cu Dumnezeu Caracterul fundamental al Euharistiei constă în faptul că ea este o adunare și un act, și că misterul total al lui Hristos, Hristos total, mântuirea lumii, se revelează, se vede și se concentrează în ea. De aceea apropierea de Euharistie trebuie să se facă, nu în înțelegerea autonomă și abstractă despre Taine, ci ca față de ceva concret, așa cum se prezintă Euharistia în Liturghia concretă într-o Biserică. Iar în cercetarea Liturghiei ortodoxe – care este acceptarea lumii și a creației în acțiune – vom descoperi ca Euharistia conține o viziune specială asupra istoriei. Ca o mișcare inversă față de monahism – care practică fuga de lume – Liturghia se caracterizează prin primirea tuturor credincioșilor care, venind la celebrarea ei, aduc cu ei înșiși lumea, înțeleasă în chipul cel mai realist. Astfel credinciosul aduce cu sine relația să cu lumea naturală, cu creația. (În vechime era obiceiul ca fiecare credincios să aducă daruri din roadele pământului, pe care le oferea lui Dumnezeu, ca „Euharistie”). Prin urmare, în loc să facă pe credincioși să-și uite nevoile venind la biserică, Liturghia le cere să-și aducă nevoile și să se roage pentru toate categoriile de nevoi și de semeni; iar după ce în timpul Liturghiei – în consensul ecteniilor și al rugăciunilor – lumea toată se perinda în fața altarului, la sfârșitul Liturghiei credincioșii sunt invitați „să iasă cu pace” din nou în lume.
– Euharistia este în chip esențial socială și eclezială
Viziunea liturgică ortodoxă iese în întâmpinarea omului credincios și a nevoilor lui. Pentru că în Liturghia ortodoxă omul este prezent, e întreg împreună cu firea reprezentată prin pâinea și vinul din Sfintele Daruri, prin lemnul și culoarea icoanelor sfinților care creează atmosfera unei prezențe personale sfințitoare unică, la care participă întreg, nu cu ochii închiși (ca in pietatea occidentală, în care omul credincios trebuie să întâlnească pe Dumnezeu într-o relație psihologică, relație pretins imaterială).
Pe lângă această salvare a integrității omului, viziunea euharistică salvează pe credincios și de la criza izolării, creând în el conștiința vieții în comuniune. Într-adevăr, Euharistia nu constituie o simplă întâlnire verticală a fiecărui credincios cu Dumnezeu, ci – așa cum ea s-a păstrat în Ortodoxie – Euharistia este în chip esențial socială și eclezială. Nu există nici o altă manifestare de existența eclezială în care creștinii încetează de a mai fi indivizi, pentru a deveni Biserică. În Euharistie, tot ce participă, în altă vreme, fiecare creștin în chip individual: rugăciune, credința, dragoste, caritate, încetează de a mai fi „al meu”, pentru a deveni „al nostru”, iar relația întreagă între om și Dumnezeu devine relația lui Dumnezeu cu poporul Său, cu Biserica Sa. De aceea Euharistia nu este numai comuniunea fiecăruia cu Hristos, ci ea este totodată comuniunea credincioșilor între ei și unitatea lor în trupul lui Hristos, nu în mai multe trupuri, ci într-un singur trup. În acest fel adevărul biblic după care calea către Dumnezeu rezumă și implică adevărata cale spre aproapele, este în chip deosebit vie în Euharistie, care constituie actul cel mai antiindividualsit din Biserică. Pentru că omul încetează de a mai fi un individ, ci devine o persoană, nu mai este un mijloc, ci devine un scop, credinciosul fiind el însuși scop, chip și asemănare a lui Dumnezeu, care își găsește împlinirea numai în comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți credincioși.
Tradiția teologică a transformat morala într-un sistem de reguli de conduită și într-un domeniu de teologie, în care formele de comportare au fost transformate în dogme absolute, abstracte, fără legătură nici cu diversitatea oamenilor, nici cu diversitatea epocilor istorice, ci integrându-se într-un pietism conformist, după care raporturile dintre Dumnezeu și om au căpătat caracter juridic – larg răspândit în romano-catolicism. Dacă se semnalează decadența valorilor morale în lumea secularizată de azi, vina acestei stări o poartă recurgerea la declarații morale principiale, pentru a convinge o lume care nu mai ascultă, întrucât se uită că Logosul nu constă în cuvinte, ci în prezența Persoanei Lui, care se întrupează în Euharistie, care este înainte de toate unire și comuniune. (Preot Horia Taru)