Necesitatea credinței și însușirile ei

Credința ne este absolut necesară pentru mântuire. Fără credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu (Evr. XI, 6). Evanghelistul Ioan spune: „Cel ce crede în El nu piere, ci are viață veșnică” (Ioon III, 16-18 ; VII, 5 ; VIII, 24 ; XIV, 1). Minunile Lui sunt condiționate de credința acelui ce-l cheamă: „Fie ție după credința ta” este răspun­sul Lui obișnuit (Mat. VIII, 13 , IX, 29) sau „credința ta te-a mântuit” (Mat. IX, 22). Iar pe Apostoli îi trimite să propovăduiască la toate po­poarele ceea ce i-a învățat El, ca prin credința în El să se mântuiască (Marcu XVI, 15-16). Credința trebuie să aibă următoarele însușiri:
a) din punct de vedere al conținutului, să fie universală, adică sa cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu și mărturisite de Biserica;
b) din punct de vedere al certitudinii, să fie o convingere absolută, statornică și mărturisitoare; și din punct de vedere al acțiunii, să fie vie și lucrătoare în dragoste.
Păcatele împotriva credinței
Scepticismul este o îndoială cu privire la adevărul revelat, fie în toată revelația, fie numai în o singură învățătură. Îndoiala însă trebuie să fie voită, pentru a fi socotită păcat. Dacă îndoiala este involuntară, ea este o ispită. Credința trebuie dezvoltată nu prin mimetism social, ci prin efort propriu.
Indiferentismul religios este nepăsare față de cele religioase și soco­tirea tuturor religiilor ca deopotrivă de adevărate sau deopotrivă de false. Indiferentismul nu e identic cu toleranța. Toleranța privește per­soana, indiferentismul credința. Din punct de vedere al credinței, trebuie să ai convingerea fermă în adevărul învățăturii bisericești, totuși față de persoanele de altă credință trebuie să fii plin de dragoste și de înțe­legere.
Necredința este lipsa totală a credinței, fie a credinței creștine, fie a credinței religioase, în genere. Necredincios este cel ce nu accepta adevărurile revelate, indiferent dacă a fost într-o vreme credincios sau nu.
Erezia este abaterea de la unul sau mai multe adevăruri de cre­dință ale Bisericii. Ereticul crede în cuvântul lui Dumnezeu, însă îl fal­sifică, fie din mândria rațiunii, fie din corupția vieții.
Schisma, care este o abatere de la disciplina Bisericii, nu e un păcat direct împotriva credinței, ci împotriva iubirii. Totuși ea cuprinde în sine pericolul de a deveni erezie.
Apostazia este lepădarea totală de credința creștină, fie prin ac­ceptarea unei religii necreștine, fie prin renunțarea la orice religie.
Superstiția este o credință deșartă.
Bigotismul este reducerea credinței la formă, la actele de cult. Bi­gotul este atent la cele din afară, uitând că esențialul este inima, din care ies și cele bune și cele rele.
Credința, ca orice fenomen sufletesc, are o viață a sa. Ea se naște, ca potențialitate, în apele botezului și se actualizează prin libera noastră decizie.