Nebunia!

Duminică dimineața, la mănăstirea Cetățuia. Lume buluc – greu de pătruns în biserică, așa că slujba se ascultă mai degrabă la difuzoarele de afară. În parcarea tixită de simandicoase mașini străine, nici un locșor. Frig, părinte? Strașnic frig, în septembrie! Se-nghesuie ca niciodată poporănii la biserici și te-ntrebi care-i pricina. Nu cred că amenințarea cu găurile negre și sfârșitul lumii ar fi cauza, ci acutizarea sentimentului că suntem tot mai singuri într-o lume nesigură și nedreaptă, oricât s-ar strădui diriguitorii planetei să-i cârpească imperfecțiunile și nedreptățile… În poarta turnului de la intrare, o cerșetoare îmbrobodită și înfofolită îmi ține calea cu mâna întinsă. Grăbit, promit că-i dau leul la întoarcerea de la slujbă.
– Da’ cum nu, că așa zâc tăți. Du-te cu Domnul, nu-mi trebe leuțul tău! Îmi face semn cerșetoarea de vizavi:
– Lăsați-o, că-i nebună.
– Nebună ești tu – i-o taie scurt bătrâna, oftând concluziv :
– Tăți îs nebuni! Să nu credeți că ultima replică nu m-a urmărit după aceea – n-om fi toți olecuță săriți de pe fix, fiecare în felul lui și-n măsura în care-l consideră… cine? Aici e aici. Vreme de două veacuri (XVII-XIX) în toată Europa hotăra familia, singura ce putea cere internarea rătăcitului. După pragul lui 1900, decizia o ia medicul. Șublerul minune, în stare să măsoare exact doagele lipsă, încă nu s-a inventat, iar tomograful și rezonanța magnetică rămân mute și surde în fața isprăvilor rațiunii rătăcite.
De altfel, nici conceptul în sine nu-i deplin lămurit. Ce-i aia nebunie? Acum exact 500 de ani, Erasmus din Rotterdam scria „Laus stultitiae” („Elogiul nebuniei”) și cataloga mai ales prostia… ca semn al nebuniei. Ascuțișul verbului satiric și l-a mai exersat pe seama lăudăroșilor, a vanitoșilor, a teologiei scolastice, denunțând felurite defecte umane ce cu greu pot fi asociate prostiei, darămite nebuniei.
Un alt autor de recunoscută autoritate dezbate tema după jumătate de mileniu: Michel Foucault, în cartea „Lumea e un azil”, apărută la Gallimard în 1994 și, la Cluj, nu de mult, în traducere românească. Prestigiosul filosof deschide (prea, zic eu) larg evantaiul, afirmând că „există o stranie afinitate între literatură și nebunie”. Și asta nu că „Pentru a putea să introduci noi câmpuri în literatură trebui să imiți nebunia, sau să devii efectiv nebun – să ne gândim la Nietzche și la Baudelaire”, ci și fiindcă însuși limbajul literar presupune abdicare de la adevăr și sinceritate. Foucault crede chiar că „oamenii caută secretul producției literare într-un model care e nebunia”. În teatru, nebunul era personajul purtător al adevărului; Evul Mediu avea, printre numeroasele sărbători religioase, una singură laică – „Ziua nebuniei”, când totul era întors pe dos: săracul o făcea pe bogatul, scenic, sexele se inversau, în biserică ținea slujba un profan, după care era introdus un măgar, prin ale cărui răgete se luau în derâdere litaniile clerului. Astăzi, susține Foucault, „sensul politico-religios al sărbătorilor s-a pierdut; în locul lor, se recurge la alcool și droguri, ca metodă de contestare a ordinii sociale, creindu-se astfel o nebunie artificală.”
Va să zică, dispar și nebunii autentici, înlocuiți prin ersatz-ul produs de chimia haucinogenă!… Aș înclina, totuși, să dau mai mult credit Antipsihiatriei (curent al anilor ’60) care neagă susținerile psihiatriei clasice și mijloacele terapeutice tradiționale, considerând că nu există boli mintale, ci doar nefericite cazuri individuale. Probabil că un sâmbure de nebunie latentă o fi sălășluind în fiecare homo sapiens, urmând să-l trezească (sau nu) stimulii de toate soiurile ce ne agresează de pretutindeni. Foucault afirmă fără urmă de îndoială că lumea a fost și este un imens azil. Erasmus ține să ne asigure, preventiv, că scrierea sa „nu-i chiar opera unui nebun”. Respectându-le supozițiile și îndoielile privind starea mintală a omenirii, probabil că s-ar cuveni să închei în aceeași tonalitate: „tableta ce tocmai ați citit-o nu-i chiar opera…”