Săptămâna trecută vorbeam despre sentimentul apăsător că în 2007 România a regresat la cei mai mulți indicatori. Paradoxul este năucitor: integrarea europeană a fost cel mai serios și cel mai reușit proiect al acestei generații politice. Și imediat după ce se întâmplă, trăim angoasa unui regres.
Între timp, a apărut raportul intermediar pe justiție. Concluziile sunt cele așteptate. Sub tonul diplomatic, funcționarii Comisiei ascund și ei stupoarea că tot ce au construit în colaborare cu românii în ultimii ani este sistematic atacat, că toate aspectele pe care și-au bazat recomandarea de primire a României în 2007 sunt demantelate cu o încăpățânare și seriozitate care altfel nu ne caracterizează defel. Ce spuneam săptămâna trecută despre cazul Năstase a devenit regulă pentru cazurile de mari demnitari. Raportul Comisiei nu putea să sune altfel. Până și socialiștii din Parlamentul European se simt jenați și dau interviuri smerite, pentru că și-au pus obrazul pentru România. În vreme ce europarlamentarii PSD, chiar cei mai destupați la minte ca Adrian Severin sau Titus Corlățean, se dau de ceasul morții să nu cumva să încalce PNA drepturile omului, colegii lor de grup parlamentar spun deschis ceea ce toată lumea știe la Bruxelles: România și-a bătut joc de ei, a mimat reforma și anticorupția cât să se vadă acceptată în club. Apoi, masca a fost dată jos cu o lipsă de scrupule uimitoare chiar și pentru standardele clasei politice de la noi. Și cred că aici avem explicația regresului: până acum se fereau de Europa, aveau o jenă de rudă săracă ținută la ușă. Acum au intrat înăuntru, se simt bine, își pun picioarele pline de noroi pe masă, fură argintăria și o ciupesc de fund pe servitoarea de la Comisie care le-a deschis ușa.
Sfidarea este vizibilă cu ochiul liber. Pentru prima dată de la revoluție este uns președinte la TVR direct un șefuleț de pe la partid, ba chiar unul care se ocupa de imagine. Barem până acum puneam oameni din afara partidelor apropiați de vederile acestor (până și Iliescu în vremurile lui bune a respectat acest principiu cu Răsvan Teodorescu și Paul Everac, europeanul Geoană l-a călcat în picioare acum). Apoi, Comisia Europeană ne spune că suntem foarte aproape să ieșim de pe șine în cursa pentru adoptarea monedei euro. Tăriceanu se enervează și spune că pe el nu îl interesează ce spune Europa, el merge pe limita maximă de 3% deficit bugetar, deși nu a fost capabil să cheltuiască banii de anul trecut altfel decât aruncându-i în consum (câți kilometri de autostradă am terminat până la urmă?). Faptul că un liberal de dreapta se fălește cu expansiunea cheltuielilor publice arată încă o dată ce varză e ideologia politică la noi. Tipi ca Geoană sau Tăriceanu, care treceau de europeni cu ștaif până acum, arată prin comportament că au înțeles perfect situația: șarada cu europenitatea s-a terminat odată cu aderarea la UE. O fi paradoxal, dar asta este situația: ne-a fost mai bine pe drum decât când am ajuns la destinație. Când eram ținuți la ușă, avea cine să-i rușineze, acum sunt de capul lor.
România urmează un trend general, nici măcar aici nu suntem speciali. În mai multe țări din est s-a remarcat o relaxare după aderare. Crize politice majore (Cehia, Polonia) sau economice (Ungaria) au urmat perioadei post-aderare și la alții (detalii despre situația comparativă pot fi găsite în raportul anual al SAR pe 2008, la www.sar.org.ro). Dar nicăieri nu a fost atât de mare ruptura între promisiuni și faptele de după aderare ca în România. Poate și pentru că a trebuit să promitem mai mult decât alții, dată fiind aderarea noastră întârziată. Cert este că modelul promisiuni / aderare pe cuvânt se epuizează odată cu România. Pentru viitoarele extinderi, UE este obligată să inventeze mecanisme noi. Nu poți să primești alte și alte țări care îți promit marea cu sarea și apoi îți arată degetul mijlociu îndreptat în sus. Este trist, dar cam acesta se conturează a fi „modelul românesc în UE”. Dacă vom auzi că vor inventa aderarea condiționată sau alte bariere de acest gen pentru Macedonia, Croația, Turcia și alte state care vor sta la ușă, putem să ne simțim mândri: ne-am pus amprenta pe Europa.
