Neamul românesc

Cum să scrii doar în două file A4 despre un op de peste 1.000 de pagini în care-s înmănunchiate mii și mii de mărturii ale luptei românilor bucovineni pentru emancipare și împlinire a idealului unirii în deceniul de foc ce a premers actul de la 1 Decembrie 1918? Cartea „Deceniul limpezirii, 1906-1916” a fost publicată recent la Ed. Tipo Moldova, sub îngrijirea lui Liviu Papuc, vechi slujbaș al Bibliotecii Universitare ieșene, instituție ce i-a avut între directori, între alții, pe Eminescu și Hașdeu și care tezaurizează două milioane și jumătate de titluri, incunabule, manuscrise, stampe, colecții de ziare din veacurile trecute – o adevărată împărăție a literei tipărite sau caligrafiate, în care bibliotecarul de vocație nu poate rămâne inert funcționar oarecare. Printre vechile gazete păstrate în fondurile BCU se numără și „foaia” lui Iorga „Neamul românesc”, ale cărei adevărate dimensiuni, contribuție și semnificație în istoria românilor le revelează aceasta amplă cercetare în care-s reproduse nu numai articolele directorului publicației, ci și sumedenie de informații din presa cernăuțeană ori suceveană, dimpreună cu ecouri ale activității curente a „naționaliștilor (termenul n-avea conotația agresivă de azi – n.n.) români” din Bucovina publicate în ziarele din țară.
Va trebui, în perspectiva centenarului Marii Uniri, să încercăm a acorda mai mult spațiu comentariilor pe marginea acestei cărți de reală excepție și, când cursul cotidian al evenimentului major va îngădui, să mai revenim. Înainte de a trece pieptiș la discutarea chestiunilor esențiale impuse de gravitatea temei, să observăm că sonuri ale evenimentelor de acum o sută de ani răzbat prin vremi cu egală reverberație și-n timpurile noastre, din zone geografice adiacente, dar cu aceiași actanți: românii oropsiți de peste hotare. Cum altfel să citim „Scrisoarea din Bucovina” (N.R. 45/1906) decât privind de astă dată la ceea ce se întâmplă peste Prut? Iată un pasaj-țipăt: „Ce ne-ați făcut din țara noastră, care era românească când vi s-a dat pe mână? Ce ne-ați făcut cu limba, care, până mai ieri, dăinuia în biserici? Azi ne-o scoateți cu sila de prin școli (…) și voi îi dați brânci mai amarnic, să piară înecându-se în valurile rusismului?”
Cer îngăduința, înainte de a proceda la anunțata recenzare, unui racord cu propriile-mi amintiri. În copilărie, am locuit la Ițcani, atunci comună de sine stătătoare, pe ulița ce cobora spre Burdujeni. În fundul grădinii noastre șopotea un pârâiaș amărât ce-l treceai dintr-un pas și, repede, se pierdea sub bolta tufelor de soc. Mai susură molcom, din când în când, și azi, dar nimeni nu știe că, până la 1918, el despărțea România de Austro-Ungaria. Aveam, ignorând-o, fosta graniță în grădină! Pot cere cetățenie austriacă? Vechile clădiri ale vămilor, devenite oarecari case de locuit, există și acum… Într-un articol din 1907 (N.R. nr. 26) preotul Const. Morariu din Pătrăuți descrie o scenă de la înmormântarea unui ițcănean oarecare (satul era, atunci, izolată enclavă evanghelică germană): „Ieșind de la locuința mortului, care era mai mult un bordei săpat sub pământ, am văzut că primarul comunal, neamț, împreună cu mulți fruntași și mulțime de popor, îmbrăcați toți în haine de sărbătoare, s-au adunat să petreacă mortul până la cimitir. Mărturisesc că am fost atât de emoționat de această purtare creștinească…” Cum să nu fie? Răposatul nu era cine știe ce notabilitate locală, ci… văcarul satului! Scena, într-adevăr impresionantă, poate sugera și dificultatea luptei de emancipare a românilor, regretabil de divizați și mereu angajați în aprige dispute politice (cartea aduce sumedenie de informații în acest sens) în fața unor etnii nu numai privilegiate în imperiul kesaro-crăiesc, ci și mai ferm organizate, într-o solidaritate poate mai civilizată, dar etern refractară la ideea cedării din respectivele privilegii…
Antisemitismul virulent al lui Iorga (îl voi discuta cu alt prilej) și-a pus, firește, pecetea și asupra gazetei ce-o conducea, prilejuind, mai târziu, un episod parlamentar hazos în felul lui, ce ar merita cunoscut. Se bătea monedă pe „băutura jidovească, una dintre pricinile pierii neamului românesc în Bucovina” (N.R. nr. 19/1906). După cum se poate citi în „Discursuri parlamentare”, Iași, 1996, pag. 367, predecesorul meu din stirpea iacobanilor întru deputăție, Ion Iacoban, a curmat disputa punându-i vehementului A.C. Cuza o întrebare gen Moș Ion Roată: „Dle Cuza, vă rog să-mi spuneți cu ce se deosebește alcoolul produs de jidani de alcoolul produs de creștini?” Răspunsul îngălat al lui Cuza a fost penibil: cârciumarii evrei adaugă de fiecare dată și otravă în paharul creștinului! Proastă afacere: ca să rămână făr-de mușterii?
Cum spuneam, voi mai reveni.