Imaginea Părintelui pe care încă o mai păstrez în suflet, după mai bine de douăzeci de ani este una dulce și liniștită. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată aspru, mustrător.
Era un Părinte al iubirii. Spunea ce avea de spus fără asprime. „Fii binecuvântat!” – folosea des această expresie. Tuturor le spunea: „Ce bun, ce bine!”. Astfel, îți crea o stare de liniște interioară.
De atâtea ori spunea că „Hristos este prietenul vostru, vă iubește, nu vă amenință cu iadul în mâini” – aceasta, desigur, cu referire la semnificația Spovedaniei. Zicea: „Nu există deznădejde atâta timp cât te afli în Biserică, indiferent ce ai săvârșit. Poți să te mâhnești, dar să nu deznădăjduiești”. Scotea mereu în evidență rolul preotului, al punerii mâinilor, prin care se pogoară, astfel, Harul. Prin Spovedanie, Dumnezeu te ajută să biruiești cele ce te-ar putea târî la limita deznădejdii.
De multe ori se întâmpla să stea și nopțile cu oamenii în pragul sinuciderii sau al altor stări limită – fizice, duhovnicești, intelectuale. Da, stătea și nopțile; prin iubire, Har și rugăciune, pe toate le biruia, în felul cel mai simplu.
(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 58-59)
