Ne vorbesc parintii Bisericii

Muzica psaltică ar trebui privită prin ochii celor care au desăvârșit-o, pentru ca și noi (…) să putem înțelege și trăi cu adevărat taina ei în Biserică. Muzica nu trebuie să lege mintea omului de frumusețea sunetelor, așa cum odinioară sirenele îi legau pe viață pe toți aceia care treceau pe lângă insula lor, ci dimpotrivă, rostul ei este acela de a dezlega mintea de ceea ce este stricăcios și pământesc, făcând-o să se unească cu Cerul, cu Dumnezeu. Altfel spus, se cuvine ca muzica să devină o punte de iubire către veșnicie, o rugăciune stăruitoare, astfel încât pământul să fie transfigurat de lumina Învierii: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viața dăruindu-le”.
Gherontissa Gavrilia, o monahie din Grecia, spunea: „Dacă aș fi fost pictor, aș fi pictat un astfel de tablou fantastic: un drum nesfârșit plin de lumină și îngeri. Dar cele mai frumoase (taine) dăruite de Dumnezeu nici nu s-au scris, nici nu s-au pictat, nici nu s-au cântat. Au rămas și rămân de-a lungul veacurilor numai în sufletul, în inima și în duhul celor ce le-au… gustat. Nu s-au putut înfățișa pe pământ, decât numai în lumea nevăzută, deoarece omul stricăcios nu are mijloace trebuitoare”.
Rămân cu nădejdea că de vom încerca, vom putea dărui Domnului inima noastră, în care stă înmiezuit în chip tainic un gând de cuvânt și cânt: „Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi”. (Psalmul 103, 34)
(Ieromonahul Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, București, p. 11)