Postul, privegherea, rugăciunea și toate celelalte practici creștine, oricât de bune ar fi în sine, nu constituie scopul vieții noastre creștine – deși slujesc drept mijloc indispensabil pentru atingerea lui.
Scopul sau finalitatea pe care o căutăm este mântuirea noastră. Mijlocul de a ajunge la mântuire este o viață de pocăință, din care o parte presupune o viață de păzire a acestor practici. Oricine încearcă să facă din păzirea poruncilor creștin-ortodoxe o finalitate în sine, și-a ratat întru totul scopul – iar acest creștin riscă să cadă în cursele foarte grave ale rigorismului și ale mândriei duhovnicești. Rigorismul apare atunci când cineva crede că poate fi mântuit prin păzirea regulilor și a regulamentelor. Aceasta seamănă foarte cu atitudinea fariseului care a zis: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig…” (Sfântul Apostol Luca, 18, 12). Fariseul a fost osândit pentru că se consideră drept și pentru că era mândru.
Păzirea poruncilor dinafară este mult mai lesne de împlinit – și nu este atât de împovărătoare pentru conștiință. Prin urmare, unii creștini păzesc poruncile cele dinafară și comportamente exterioare în toată strădania lor duhovnicească, pentru a lăsa impresia că sunt evlavioși. Acești oameni riscă să devină „mormintele văruite” ale Bisericii. Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învățat să nu nesocotim pe cele dinafară, ci să fim cu mai multă luare-aminte la „părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința” (Sfântul Apostol Matei 23, 23), care sunt realități duhovnicești. Mândria duhovnicească îl atacă pe cel ce este satisfăcut de lucrările lui duhovnicești: își spune rugăciunile zilnice, dă zeciuială, se manifestă în toate cele sfinte, își face cruce, bate metanii în toate momentele potrivite și se mulțumește cu acestea. Justificându-se pe sine, este precum fariseul – în timp ce ar trebui să se străduiască a fi asemenea vameșului și a zice: „Nimic bun nu am făcut. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”.
Scopul postului este dobândirea stăpânirii de sine și biruința asupra patimilor trupești. Înseamnă să te eliberezi de dependența de lucrurile lumii acesteia, pentru a te concentra asupra celor ale Împărăției lui Dumnezeu. Înseamnă să-i dai sufletului putere ca să nu cedeze ispitei și păcatului. După Sfântul Serafim de Sarov, postul este un „mijloc indispensabil” pentru dobândirea roadelor Duhului Sfânt în viață. Iisus Însuși a învățat că anumite forme ale răului nu pot fi biruite fără el (Sfântul Apostol Matei, 17, 21; Sfântul Apostol Marcu 9,20).
Omul nu postește pentru că lui Dumnezeu I-ar plăcea ca robii Lui să nu mănânce, căci, după cum ne amintesc imnele din Postul Mare ale Bisericii, „diavolul niciodată nu mănâncă”. Oamenii nici atât nu postesc pentru a se întrista de suferință și durere, căci Dumnezeu nu află nicio plăcere în stingherirea poporului Său. Oamenii nu postesc nici cu gândul că foamea și ori setea lor pot, oarecum, să le folosească ca „îndreptare” pentru păcatele lor. Un astfel de înțeles nu este niciodată dat în Sfânta Scriptură sau în scrierile sfinte ale Părinților Bisericii, care pretind că nu este „îndreptare” pentru păcatul omului decât prin Răstignirea lui Hristos. Mântuirea este un „dar gratuit de la Dumnezeu” pe care „lucrările” omului nu-l pot săvârși. (Romani 5, 15-17, Efeseni 2, 8-9).
