Neîncetat se cuvine a ne ruga Domnului, ca să ne arătăm mai presus de bântuirea dracilor. Că ne necăjesc nu numai când suntem în liniște și singuri, ci și când ne adunăm în Casa lui Dumnezeu, mult se ridică asupră-ne și ne sfătuiesc să privim cu obrăznicie și fără sfială fețele fraților, ba și nălucirea faptei celei urâte o zugrăvesc întru noi, turnând în mințile noastre, ca o amestecare a gândurilor, și în acest chip ne opresc de la Tainele lui Hristos. Dar, prin păzirea ochilor și prin luarea aminte a gândului, cel înfrânat le va birui pe acestea, harul ajutându-l. Cu câtă pază se cuvine inima și simțurile noastre a le păzi, că războiul nostru este mare și îndrăcirea dușmanului asupra noastră este multă. Dar nu se cuvine, pentru aceasta, să ne lepădăm de lupta noastră, ci gândurile vrăjmașului se cade a nu le face lucrătoare; și, așa, îl vom face pe el să crape.
Că știe Domnul pe cel ce ne necăjește pe noi și câte săgeți arzătoare aruncă în inimile noastre. Însă a celor ce bine se luptă este vrednicia, ca, bine luând aminte, să nu se lepede de luptă. Că acela ce are pace cu patimile, de ce ar voi să aibă război cu ele? Căci numai unde este vrajbă, acolo este și război, iar unde este război, acolo este și luptă, și unde este luptă, acolo sunt și cununi. Drept aceea, dacă cineva voiește să se izbăvească din robia cea amară a patimilor, acela să pornească război împotriva vrăjmașului.
Dumnezeului nostru, slavă!
(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, p. 524)
