Ne vorbesc părinții Bisericii

„Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: «Adame, unde ești?»” (Facerea 3, 9)
Iată ce spune Sfântul Ambrozie: „Ce vrea să însemneze: «Adame, unde ești?». Oare nu cumva vrea să zică «cum te afli», iar nu «în ce loc»? Așadar, nu este întrebare, ci dojană. Din ce stare a bunătății, fericirii și harului, vrea El a zice, ai căzut în starea aceasta jalnică? Lepădatu-te-ai de viața cea veșnică, îngropatu-te-ai în căile păcatului și morții”.
„Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns». Și i-a zis Dumnezeu: «Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?». Zis-a Adam: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat». Și a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat».” (Facerea 3, 10-13)
În acest dialog Părinții văd chemarea omului de către Dumnezeu la pocăință. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu nu i-a întrebat pentru că nu știa – căci știa, și știa prea bine – ci pentru ca să-și arate iubirea Sa de oameni. Se pogoară până la slăbiciunea lor și le cere să-și mărturisească păcatul”.
Dar omul nu răspunde cu pocăință, ci cu îndreptățire de sine, aducând astfel pedeapsa asupra sa. Iată cum tâlcuiește Sfântul Efrem acest pasaj: „În loc să recunoască ceea ce singur făcuse, recunoaștere ce ar fi fost întru folosul său, Adam povestește din nou cele ce i s-au întâmplat, lucru ce nu era spre folosul său… Adam nu-și spovedește păcatul, ci învinovățește pe femeie… Iar când Adam nu vrea să-și spovedească păcatul, Dumnezeu pune întrebare Evei, zicând: «De ce ai făcut aceasta»? Iar Eva, în loc să stăruie cu lacrimi și să ia asupra ei păcatul, nu pomenește făgăduința făcută ei de șarpe și felul cum a înduplecat-o, de parcă nu ar dori să dobândească iertare pentru ea și bărbatul ei… După ce i-a întrebat pe amândoi, vădindu-se că nici pocăință au, nici vreo îndreptățire întemeiată, Dumnezeu se întoarce către șarpe, nu cu întrebare, ci cu hotărâtă osândire. Că acolo unde este loc de pocăință, este și întrebare; dar celui străin de pocăință i se dă doar osânda judecătorului”.
Același Părinte adaugă: „Dacă strămoșii noștri ar fi dorit să se pocăiască chiar după călcarea poruncii, atunci, chiar de nu și-ar fi recăpătat ceea ce aveau înainte de călcarea poruncii, s-ar fi izbăvit cel puțin de blestemele rostite pământului și lor înșile”.
Iată deci că nu putem să spunem doar că Adam și Eva au păcătuit și apoi au fost osândiți. Căci li s-a dat prilej de pocăință înainte de a fi osândiți.
Avva Dorothei socotește această istorisire din Cartea Facerii drept exemplul clasic al lipsei voinței de pocăință a omului și al adânc înrădăcinatei sale dorințe de a-și îndreptăți purtarea, chiar când însuși Dumnezeu îl arată drept păcătos:
„După cădere, [Dumnezeu] a dat [lui Adam] prilej de pocăință și de a fi iertat, dar capul său a rămas neplecat. Că [Dumnezeu] a venit și i-a zis: «Adame, unde ești?». Adică: din ce slavă la așa rușine ai venit? Iar apoi, când l-a întrebat de ce a păcătuit, de ce a călcat porunca, l-a pregătit îndeosebi ca să poată zice: «Iartă-mă!». Dar el nu s-a smerit! Unde este cuvântul «iartă-mă»? Nu a fost căință, ci chiar dimpotrivă. Că a grăit împotrivă și a învinovățit la rândul lui: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine» [m-a amăgit]. Nu a zis: «Femeia mea m-a amăgit», ci «femeia pe care mi-ai dat-o», ca și cum ar zice «pacostea pe care ai adus-o pe capul meu». Că așa este totdeauna, fraților: când omul nu vrea să se învinovățească pe sine, nu șovăie a-L învinovăți pe Însuși Dumnezeu. Apoi [Dumnezeu] a venit la femeie și i-a zis: de ce nu ai ținut porunca? Ca și cum ar fi vrut să-i zică cu dinadinsul: măcar spune «iartă-mă», ca sufletul tău să se smerească și să capeți iertare. Dar din nou nu [a auzit] cuvântul «iartă-mă». Că și ea a răspuns: «Șarpele m-a amăgit», ca și cum ar fi zis: șarpele a păcătuit, ce este mie aceasta? O, bieții de voi, ce oare faceți? Căiți-vă, recunoașteți-vă păcatul, milostiviți-vă de goliciunea voastră. Dar niciunul n-a voit să se învinovățească pe sine; niciunul nu s-a smerit câtuși de puțin. Vezi deci acum la ce stare și la ce mari nenorociri am ajuns prin îndreptățirea de sine, voind a ne face voia și a urma nouă înșine”.
(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 130-131)