Observați un fenomen interesant în natură. Când sădești o plantă într-un ghiveci mai mare sau într-un ciubăr, ea își dezvoltă îndeosebi rădăcinile. Sloboade în adânc mai multe ramificații, în schimb partea de la suprafață se dezvoltă mai puțin, dă ramuri, frunze și flori sărace. Când sădirea se face într-un ghiveci mai mic, atunci și rădăcina care se formează va fi mai mică, planta crește repede în sus, dă frunze și flori frumoase (dacă e dintre acelea care dau flori).
Oare nu se întâmplă așa și cu omul? Când trăiește având de toate, nestingherit, în belșug și satisfacții, sporește în cele de jos, ale pântecelui, sufletul însă îi rămâne chircit, sterp la fapte bune. Când trăiește în constrângere, în sărăcie, boală, necazuri, supărări, într-un cuvânt, când partea animalică îi este obligată la anumite privațiuni, crește duhovnicește, dă flori de virtute, se maturizează, aduce roade bogate.
De aceea, strâmtă este calea celor care Îl iubesc pe Dumnezeu.
(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viața mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Editura Sophia, București, 2005, pp. 241-242)
