Ne vorbesc părinții Bisericii

Orice credincios, într-un fel, vine și își creează un raport de fiu sau de fiică față de cel care îl/ o spovedește. Practic însă, nu poți să urmărești pe fiecare, sunt atâția oameni care-ți vin în față și nu poți să zici: „Îl știu și pe acela că l-am spovedit, e fiul meu; o știu și pe aceea, că am spovedit-o”. Nu se poate pune problema așa.
Însă, se poate pune în sensul că noi trebuie să avem față de cei care se spovedesc bunătatea pe care trebuie să o aibă un tată față de fiul lui. E un lucru pe care îl putem realiza prin darul lui Dumnezeu și Dumnezeu știe cine îl poate realiza, la drept vorbind. Pentru că cineva care n-are copii, de pildă, nu e un părinte adevărat, nu știe, n-are sentimentul unui părinte. O profesoară îmi spunea: „Părinte, să știți că numai acela e profesor bun care are copii, care are copiii lui și care, cum se ocupă de educația copiilor lui, se ocupă și de educația celorlalți care, într-un fel, tot copiii lui sunt”. O observație foarte bună dată de cineva care s-a ocupat de educație.
Și tot așa ar fi și cu duhovnicul. Biserica noastră a rânduit ca preoții să fie căsătoriți, să aibă familie, pentru că păstoresc familii. Atunci, având sentimentul de părinte, sentimentul de tată, îl poate lărgi și asupra altora. Și e dator să facă lucrul acesta, dat fiind faptul că e părinte. Deci, nu-i numai un fel de judecător, un fel de străin la care vine cineva și îi spune anumite lucruri, îi încredințează anumite lucruri și el dă o sentință.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătățire sufletească, Editura Agaton, pp. 336-337)