Ne vorbesc parintii Bisericii

Odată, un domn înstărit și în vârstă a mers să-i ceară Starețului sfatul cum să-și împartă averea prin testament. Era și fără copii. Starețul l-a sfătuit să înceapă să împartă averea – care era destulă – încă din viață. Acela s-a împotrivit, cu îndreptățirea că-i trebuie pentru bătrânețile sale și ale soției sale.
– Părinte, dacă se îmbolnăvește femeia mea, îi spunea, ce voi face?
– Dumnezeu va vedea inima ta cea iubitoare și nu va îngădui boală, a răspuns Starețul.
Cu toate acestea, acela n-a ascultat. După moartea soției sale, Starețul l-a îndemnat din nou să dea milostenie.
– Părinte, spunea acela, îi voi lăsa prin testament pentru fundațiile filantropice.
– Atunci nu îi vei lăsa, ci te vor lăsa ei! i-a spus Starețul zâmbind.
– Dar cum, Părinte? Căci îi voi scrie eu în testamentul meu!
– Nu, iubitule. Dacă îi dai acum, atunci într-adevăr îi lași. Dacă însă îi împărți după moarte, atunci te lasă. Și ca să mă înțelegi, îți spun: îți îngădui să-i iei cu tine. Poți?
– Desigur că nu!
– Vezi, așadar? Ei te lasă, nu-i lași tu!
Și împreună-vorbitorul său s-a convins.
(Arhimandritul Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 116)