Ne vorbesc părinții Bisericii

Povestea un preot misionar din Grecia că mergând odată către un sat (aproape de Tesalonic) s-a întâlnit cu un țăran care se întorcea de la câmp. Ca să-l încerce pe om de răbdare, a zis către el preotul: „Bună seara, păcătosule!”. La vorba asta i-a sărit omului țandăra, răspunzând preotului cu mânie: „Eu păcătos? De unde știi asta? Eu sunt cel mai bun creștin din sat, că nu mă știu pătat deloc întru păcate!”.
Văzând preotul nostru că a dat de bucluc, a căutat să schimbe vorba ca să-l liniștească, dar n-a fost chip. Omul n-a mai vrut să vorbească și a plecat supărat. Interesându-se preotul în sat despre omul acela cu pricina, a aflat că el era eroul sfezilor și al tulburărilor din sat. Toți se fereau de el ca de o vacă care împunge.
Poate vreți să râdeți cumva de socoteala țăranului și de supărarea lui? Gândiți-vă însă puțin și veți vedea că mai toți avem socoteala lui. Acela, pentru că se știa în căsătorie legitimă (adică căsnicie linștită) era de părere că este cel mai bun creștin.
De asemenea și noi, mulți dintre călugări și călugărițe, care suntem feriți de microbii desfrâului lumesc, socotim că ne-am înstrăinat de păcate și trăim fără prihană. Chiar dacă (pe de altă parte) am ajunge la măsura lui Lucifer întru mândrie, chiar dacă am întrece pe Iuda, prin iubirea de argint, chiar dacă am fi pentru toți ca o vacă împungătoare (cu mânia și zavistia), chiar dacă am mânca carnea fratelui prin clevetire și bârfire, chiar dacă am fi lacomi și trândavi (ca niște râmători, precum sunt eu primul), în sfârșit, ca să nu mai înșir multe, chiar dacă unii (ca și mine) ne-am bălăci în mocirla tuturor fărădelegilor și de am umbla în calea fariseilor prin lucruri fățarnice, noi fericiți ne socotim ca niște porumbițe nevinovate, pe câtă vreme nu ne știm întru păcate (adică nu suntem în desfrâul lumii).
O! ferice de noi (nevinovații), că nu umblăm în calea păcătoșilor! Cam așa cugetăm mulți dintre noi, sărmanii! Dar fraților și surorilor, ia stați puțin să ne dezmeticim! Oare nu cumva ne înșelăm cu părerea? Ia s-o luăm de la începutul lumii, să vedem, noi suntem greșiți, ori a greșit Scriptura? Lucifer, mai marele îngerilor, doară a făcut desfrânare (ca cel care nu avea trup) și cum s-a prăbușit din cer cu a treia parte din îngeri, prefăcându-se în diavoli? Oare mândria și încăpățânarea lui nu este păcat? Adam și Eva n-au făcut desfrânare și totuși au pierdut Raiul și, prin ei, tot neamul omenesc s-a osândit la moarte?
Oare lăcomia și obrăznicia strămoșilor nu este păcat ca și desfrâul? După aceea pedeapsa lui Cain oare pentru desfrâu a fost? Pizma lui care a născut primul omor între oameni, oare nu este păcat? Lăcomia lui de agoniseală care l-a învățat să vândă pe Stăpânul, oare nu este păcat? Dar împerecherile care s-au ivit în sânul Sfintei Biserici și prigoanele cele înfricoșate care nu încetează nici astăzi, oare din păcatul trupului se nasc? Râvna cea fară socoteală și urâciunea, oare nu sunt și ele păcate? Căci doară toți ereticii și prigonitorii Bisericii au fost și sunt foarte râvnitori. Dar râvna lor este fără socoteală și pentru asta urăsc adevărul și hulesc pe Dumnezeu.
Dar oare, fraților, războaiele și mizeria care bântuie lumea numai din păcatul trupesc se nasc? Goana cea nebună pentru stăpânire, râvna la avuția străină, care ațâță pe om la război și-l face mai crud ca o fiară, oare asta nu este păcat ca și desfrânarea? Vedeți că până la desfrânare sunt alte păcate mai grele și mai greu de vindecat.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, „Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine…”, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 388-389)