În general noi, când aflăm ceva, trebuie să transmitem. Să recunoaștem cu toții că nu comunicăm totuși suficient. Mai precis, noi nu ne simțim în Biserică. De ce? Pentru că Biserica, asemenea familiei, funcționează ca un corp, exact ca un corp uman. Adică există o preocupare a mâinii pentru picior, a piciorului pentru creier și așa mai departe și nu se ceartă organele între ele. Fiecare are rolul lui, iar când un organ suferă, tot trupul suferă. Asta ne spune acum medicina, după 2000 de ani de la afirmația Sfântului Pavel, că noi trebuie să funcționăm ca un corp uman.
Poate că în orașe este mai greu, că nu se cunosc oamenii între ei. Există invidie? Există. Există gelozie? Există. Există părere de rău pentru binele altuia? Există. Ce este gelozia? Este rugina iubirii. Ce este clevetirea? Este dorința de a ucide sufletește pe cineva. Prima vamă din cele 24 de vămi ale văzduhului este vama clevetirii. Nu este vama crimelor, nu este vama adulterelor, nu, ci este vama clevetirii. Pentru că noi ucidem prin această poziție a noastră de a ne așeza ca judecători ai fratelui nostru.
Înțelegem noi vreodată că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem, în lupta noastră de despătimire? Pentru că Dumnezeu ne iubește până și în ridicarea din mocirla păcatelor. Pentru că nu vom fi judecați pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Și pentru că Dumnezeu ne va judeca în acelea în care vom fi găsiți la momentul morții noastre. Care este momentul acela? Momentul acela este necunoscut, dar este continuu pregătit de noi. Noi, fiecare, tânăr, copil, bătrân, în măsura înțelegerii, trebuie să trăim în perspectiva morții. Cine nu trăiește în perspectiva morții se limitează la pregătirea sa pentru lumea aceasta și nu va fi pregătit pentru lumea de dincolo.
(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 225-226)
