Esența căderii în păcat este întdeauna aceeași: cineva vrea să devină bun prin el însuși; cineva vrea să devină desăvârșit prin el însuși; cineva vrea să devină dumnezeu prin sine însuși. Dar, în acest fel, fără să-și dea seama, omul se echivalează pe sine cu diavolul. Pentru că și acesta a vrut să devină dumnezeu prin sine însuși, să-L înlocuiască pe Dumnezeu cu el însuși. Și, în această înfumurare a lui, a devenit dintr-odată diavol, complet despărțit de Dumnezeu și în întregime întors împotriva lui Dumnezeu.
Esența păcatului, așadar, păcatul total, constă în această iluzie plină de înfumurare. Aceasta este chiar esența diavolului, a lui satan însuși.
Ea nu este altceva decât să vrea cineva să rămână la natura lui, să nu vrea în sinea lui nimic altceva decât pe sine însuși. Diavolul se găsește întreg în el însuși; se găsește întreg în aceea de a nu voi câtuși de puțin pe Dumnezeu în el, în a voi să fie întotdeauna singur, să-și aparțină totdeauna sieși, întotdeauna întreg în sine, întreg pentru sine, întotdeauna ermetic închis față de Dumnezeu și față de tot ceea ce ține de Dumnezeu. Dar ce este aceasta? Este egoismul și prețuirea de sine, îmbrățișate pentru veșnicie, adică iadul.
(Ieromonahul Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, București, 2008, p. 107)